The Effect of Hypocrisy, Part 2/ro

From Gospel Translations

Romani 2:17-24

Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazimi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentrucă eşti învăţat de Lege; tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: "Să nu furi," furi? Tu care zici: "Să nu preacurveşti," preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele? Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi? Căci "DIN PRICINA VOASTRĂ ESTE HULIT NUMELE LUI DUMNEZEU ÎNTRE NEAMURI", după cum este scris.

De Ce Insistă Pavel asupra Păcătoşeniei

S-ar putea să ni se pară ciudat faptul că Pavel dedică câteva capitole ca să demonstreze păcătoşenia tuturor oamenilor. Am putea gândi că ar trebui să ajungă la vestea bună, şi să se oprească asupra ei şi să-i ajute pe oameni să vadă că vestea bună este foarte bună. Şi astfel ar fi perceput ca fiind mult mai pozitiv decât dacă ar continua să insiste atât de mult asupra păcătoşeniei Neamurilor şi Iudeilor – adică, a tuturor oamenilor.

Dar probabil că sunt câteva motive profunde pentru această insitenţă asupra păcătoşeniei Neamurilor şi Iudeilor. Mă gândesc la cel puţin două. Unul este că Evanghelia îndreptăţirii numai prin har şi numai prin credinţă nu coboară pur şi simplu asupra noastră ca şi o veste copleşitor de bună, până ce nu avem o percepţie mai profundă asupra păcătoşeniei şi neajutorării noastre înaintea lui Dumnezeu. Celălalt motiv pentru care Pavel îşi prelungeşte demonstraţia pentru păcătoşenia noastră este acela că suntem aşa de împotrivitori la a ne vedea şi simţi propria păcătoşenie.

Cred că putem sesiza lucrul acesta şi dincolo de textul de astăzi. Daţi-mi voie să ilustrez dintr-un articol pe care tocmai l-am citit săptămâna aceasta, articol despre amestecarea neatentă a punctului de vedere terapeutic cu cel biblic. O diferenţă între aceste două puncte de vedere este aceea că unul dintre ele presupune că problemele noastre ar trebui descrise cu precădere în termenii sănătăţii mintale şi a tratamentului terapeutic, în timp ce celălalt presupune că problemele noastre ar trebui descrise mai ales în termenii păcatului, neprihănirii şi răscumpărării prin credinţa în Hristos şi a Cuvântului Său. Titlul articolului este "Credinţă şi terapie" şi este scris de Wiliam Kilpatrick, profesor la Departamentul de educaţie al Colegiului Boston.El a scris:

Una dintre cele mai distructive consecinţe ale amestecării neatente a terapiei cu credinţa este o percepţie diminuată a păcatului. Cea mai bună dovadă că lucrul acesta s-a întâmplat deja în Biserica Catolică este scăderea incredibilă pe care a cunoscut-o în ultimii treizeci de ani practica mărturisirii. Când cuplăm lucrul acesta cu o participare de aproape sută la sută la comuniune în majoritatea parohiilor, trebuie să concluzionăm că majoritatea enoriaşilor nu au conştiinţele împovărate din cauza păcatului. Ci par să fi fost şcoliţi în Evanghelia acceptării de sine încât nu se mai pot gândi la nici un păcat pe care să-l mărturisească.Un coleg de la Boston College mi-a relatat o întâmplare care întăreşte acest aspect. Mi-a spus că la un moment dat a cerut celor de la ora lui de filozofie să scrie un eseu anonim în care să trateze o frământare personală cu privire la bine şi rău, bun şi diabolic. Majoritatea studenţilor, n-au fost în stare să scrie eseul. "De ce?" a întrebat el. "Ei bine," au spus ei – şi se pare că au spus-o fără să fie ironici – "N-am făcut nimic rău." Putem vedea destul de multă încredere de sine, dar foarte puţină conştientizare – absenţa unei percepţii asupra păcatului pare ciudată cuiva care ia în considerare faptul că majoritatea studenţilor au petrecut ani buni în şcoală catolică. (First Things, Feb. 1999, nr. 90, p.23)

Nu săriţi repede la concluzia că acesta este un fenomen catolic izolat. Articolul se referă la învăţăturile găsite atât în programa şcolară catolică cât şi în cea protestantă pentru copii şi adolescenţi, şi care conduc la astfel de lucruri.

Ne Opunem Recunoaşterii Păcatului Nostru

Punctul meu de vedere este pur şi simplu acesta: unul din motivele pentru care Pavel insistă în Romani 1-3 pe demonstrarea păcătoşeniei este pentru că suntem aşa de împotrivitori când vine vremea să vedem şi să simţim propriul păcat. Găsim căi prin care căutăm să evităm adevărata problemă, să îndulcim acuzaţiile şi să scăpăm de dovezile păcătoşeniei noastre. Şi se pare că sunt căi nelimitate, prin care admitem doar a mică parte a păcatului, în timp ce nu suntem zdrobiţi şi smeriţi de păcat. Însă zdrobirea şi smerenia sunt porţi spre paradis, şi sunt într-adevăr calea spre paradis. În această viaţă, din cauza păcătoşeniei noastre, nu vom ajunge niciodată să depăşim nevoia de experienţe noi de zdrobire şi smerenie, pe care o avem fiecare.

Acum, Pavel realizează rezistenţa şi obstacolele cu care se confruntă în Romani în timp ce încearcă să-şi ajute cititorii să vadă profunzimea şi universalitatea păcatului. Nu uitaţi, el ţinteşte înspre Romani 3:9, "Ce urmează atunci? Suntem noi [Iudeii] mai buni decît ei [Neamurile]? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt supt păcat." Acesta a fost ţelul lui în capitolele 1 şi 2 – de a arăta că atât Iudeii cât şi Neamurile "sunt sub păcat." Adică, sub domnia păcatului, în încleştarea şi puterea păcatului, dacă nu sunt în Evanghelia lui Hristos. Ţelul lui în toată această diagnosticare dureroasă a bolii păcatului este să facă lumea conştientă de nevoia ei pentru Evanghelia îndreptăţirii prin har, prin credinţă, şi de modul minunat în care aceasta vine în întâmpinarea condiţiei noastre şi împlineşte nevoia noastră pentru iertare şi neprihănire.

În textul de astăzi, Pavel are de a face cu o formă de împotrivire care este comună printre aceia dintre noi care suntem religioşi şi care credem în Biblie ca şi Cuvântul lui Dumnezeu şi care avem chiar responsabilităţi de învăţare şi predicare. Împotrivirea aceasta este presupunerea că, având atât de multă revelaţie şi atât de multe cunoştinţe şi atât de mult adevăr, slujba noastră este mai degrabă să ne îndreptăm unii pe alţii decât să ne pocăim noi înşine. Acesta este un pericol imens.

Corectându-i Pe Alţii sau Pocăindu-ne?

Haideţi să privim la aspectul acesta aşa cum o face Pavel. În Romani 2:17-24, el zugrăveşte o imagine extraordinară a privilegiilor de care se bucură poporul evreu prin faptul că au Legea lui Dumnezeu în Scripturi. Eu nu cred că Pavel este complet negativ aici. El este Iudeu şi consideră lucrul acesta ca pe un privilegiu incredibil. Puteţi vedea aceasta în Romani 3:1-2, "Care este deci întâietatea Iudeului, sau care este folosul tăierii împrejur? Oricum, sunt mari. Şi mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu." Acesta este un mare avantaj, dacă Iudeii înţeleg aceste cuvinte ale lui Dumnezeu şi le aplică în vieţile lor şi se încred în Dumnezeul pe care acestea Îl descoperă şi le aplică aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Deci când citim Romani 2:17 şi mai departe, noi nu trebuie să gândim că acestea sunt toate caracteristici rele.

Remarcaţi că după ce spune că ei poartă numele de "Iudeu" Pavel dă două liste cu patru afirmaţii pe care le făceau Iudeii, şi arată după fiecare dintre acestea că ambele sunt înrădăcinate în Lege. Iata prima listă: versetele 17b-18, (1) "[tu] care te reazimi pe o Lege, (2) care te lauzi cu Dumnezeul tău, (3) care cunoşti voia Lui, (4) care ştii să faci deosebire între lucruri." Apoi Pavel dă baza acestor patru pretenţii pe care le aveau ei (versetul 18b) – pentru că eşti învăţat de Lege." Cu alte cuvinte, pentru că eşti învăţat de Lege, de aceea faci aceste patru lucruri: "(1) te reazimi pe Lege, (2) te lauzi cu Dumnezeu, (3) cunoşti voia Lui, şi (4) ştii să faci deosebire între lucruri." Toate acestea provin din privilegiul de a "fi învăţat de Lege."

Aceşti Iudei sunt oameni ai Cărţii Sfinte. Şi Pavel este de acord cu aceasta. Dar este clar că ceva este în neregulă aici. Şi noi, care suntem creştini, oameni ai Cărţii Sfinte, ar trebui să fim ochi şi urechi ca să vedem ce nu a fost în regulă, ca nu cumva să facem aceeaşi greşeală. Nu este nimic greşit în ei înşişi, în faptul că se reazămă pe legea lui Dumnezeu sau că se laudă cu Dumnezeu, sau că ştiu voia Lui sau ştiu să facă deosebire între lucruri. Dar evident există o modalitate prin care toate acestea pot fi denaturate. Toată această folosire bună a Legii poate fi parte din ceea ce arată că o persoană este păcătoasă.

Haideţi să luăm următorul set de afirmaţii. Versetele 19-20 (1) "tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, (2) lumina celor ce sunt în întuneric, (3) povăţuitorul celor fără minte, (4) învăţătorul celor neştiutori." Apoi, Pavel defineşte din nou fundamentul acestor patru afirmaţii, şi anume "pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului." Cu alte cuvinte, "pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului (cu care cred că Pavel este de acord), de aceea afirmi că eşti (1) o călăuză pentru orbi, (2) o lumină pentru cei ce sunt în întuneric, (3) povăţuitor al celor fără minte, (4) un învăţător al celor neştiutori." Toate acestea sunt posibile, spune Pavel, pentru că "în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului."

Remarcaţi diferenţa dintre aceste două grupuri de afirmaţii. Primul grup de versete 17-18 descrie pur şi simplu propria experienţă a Iudeilor cu Legea, şi nu cum afectează felul în care se raportează ei unii la alţii. Ei se odihnesc în Lege şi se laudă cu Dumnezeu şi cunosc voia Lui şi recunosc lucruri minunate. Dar în al doilea grup (versetele 19-20), întreaga atenţie se concentrează pe ceea ce fac Iudeii cu toate acestea în relaţie cu alţii: ei călăuzesc, luminează, corectează şi învaţă pe alţii. Deci al doilea grup de versete merge mai departe decât primul: primul ne spune că avem lumina; al doilea spune că reflectăm lumina.

Tu Deci, Care Înveţi Pe Alţii, Pe Tine Însuţi Nu Te Înveţi?

Acum lucrul acesta nu este rău în sine. Dacă ai lumina, ar trebui să reflectezi această lumină. Legea era un dar preţios de la Dumnezeu pentru Israel şi ei ar fi trebuit să lumineze lumina şi altor Neamuri. Dacă Pavel ar fi criticat lucrul acesta, cineva ar putea spune, "Ei bine Pavele, tu faci acelaşi lucru. Afirmi că-L cunoşti pe Dumnezeu şi ai Cuvântul Lui şi-l predici altora ca să vadă şi ei şi să creadă." Nu este un lucru păcătos să ai Cuvântul lui Dumnezeu şi să fii iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu şi să înveţi pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci care este problema? Problema este în versetul 21a, "Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?" Cuvântul "Deci" cred că înseamnă, "Acum se pare că, după ce ţi s-au dat toate aceste avantaje nemaipomenite pe care le ai în Legea lui Dumnezeu – se pare deci că ar trebui să te înveţi şi pe tine însuţi. Dar n-o faci." Întrebarea lui presupune un răspuns negativ. Ştim aceasta din versetele 23 şi 24. Aveţi toată această revelaţie şi toată această lumină şi toată această cunoştinţă şi tot acest adevăr şi nu înţelegeţi. Voi îi învăţaţi pe alţii o formă a Legii dar nu mergeţi la esenţa şi la rădăcina ei. Voi pur şi simplu nu înţelegeţi la ce se referă Legea.

Eu cred că la aceasta se referă Pavel în versetul 21a: "Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?" Şi consecinţa acestui lucru este că Legea însăşi devine un mijloc de laudă, nu o cale de a arăta dragoste. Dragostea foloseşte adevărul ca să-i binecuvânteze pe alţii; dar păcatul foloseşte adevărul ca să se preamărească pe sine. Ambele folosesc adevărul, ambele pot folosi Biblia. Dar numai una dintre ele este arătată şi învăţată altora prin adevăr şi Biblie.

Acum Pavel ilustrează acest faliment – falimentul de a te lăsa învăţat de către Lege. În versetele 21b-22, dă trei exemple care explică modul cum se exprimă falimentul acesta al lor de a se învăţa pe ei înşişi: "Tu, care propovăduieşti: "Să nu furi," furi? Tu care zici: "Să nu preacurveşti," preacurveşti? Ţie, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?" Acum ce ar răspunde Pavel dacă cititorii lui, Iudei necreştini, ar spune, "Nu, noi nu furăm, nu preacurvim şi nu jefuim templele idolilor. N-am făcut-o niciodată şi nici n-o vom face niciodată"?

Dar Noi Nu Facem Astfel de Păcate Pavele!

Eu cred că Pavel ar răspunde – sau ar putea răspunde – pe trei nivele. Mai întâi, cred că ar putea spune, "Ştiu că nu orice Iudeu acţionează astfel în exterior. Dar unii o fac, chiar dacă au Legea şi toate avantajele listate. Deci ceea ce spun este că doar a avea Legea şi a fi un învăţător pentru alţii, nu te scuteşte de judecata lui Dumnezeu dacă nu trăieşti la standardele cerute. Lauda ta cu privire la faptul că ai Legea şi că predai Legea, nu este de ajuns. Trebuie să existe o împlinire a Legii."

În al doilea rând, cred că ar putea spune, "Da, ştiu că nu toţi Iudeii acţionează astfel în exterior, dar faci tu lucruri asemănătoare cu cele făcute de ei? Acestea sunt ilustrative cu privire la tot ceea ce porunceşte legea. Păzeşti tu toată legea? Eşti tu fără de păcat? Oare păcatele tale, chiar dacă sunt diferite de acestea, nu te fac să ai nevoie de un Mântuitor? Nu eşti tu sub puterea păcatului, chiar dacă ai Legea şi-i înveţi pe alţii?

În al treilea rând, şi cel mai important, cred că Pavel ar putea spune, "Da, într-adevăr voi furaţi, preacurviţi şi jefuiţi templele." "Cum aşa?" întrebaţi voi. Pentru că nu înţelegeţi ceea ce cere Legea în mod deosebit, şi anume, credinţă. Credinţa în Dumnezeu pentru darul plin de har al iertării Sale, o poziţie corectă înaintea Lui, şi împuternicirea de a asculta de poruncile Sale. Însă, voi folosiţi Legea ca să vă stabiliţi propria voastră neprihănire şi astfel Îl jefuiţi pe Dumnezeu de lucrul cel mai de bază pe care-l cere de la voi, şi anume o încredere smerită în El pentru mila Sa. Şi ce este aceasta dacă nu preacurvie în măsura în care vă daţi inima şi încrederea – care aparţin numai lui Dumnezeu – altora? Şi ce este această preacurvie spirituală decât să iei idolii acestei lumi şi să ţi-i însuşeşti – ca şi cum le-ai jefui templele pentru că Dumnezeu Însuşi nu este îndeajuns de bun pentru voi. Şi nu blesteamă Neamurile atunci pe Dumnezeu, dacă le preluaţi valorile, dar vă numiţi poporul lui Dumnezeu?

De unde provine această interpretare? Mai întâi, din Romani 9:30-32, "Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea şi anume neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte." Ce învăţăm de aici? Învăţăm că Israelul, având forma sau întruparea Legii, în timp ce-i învăţa pe alţii, nu a învăţat el însuşi care era însemnătatea adevărată a Legii. Ei nu au ajuns la inima şi esenţa Legii. Legea învăţa credinţa şi o viaţă de credinţă – fapte făcute în credinţă. Dar Israel nu s-au învăţat pe ei înşişi aceste lucruri. Ci au rămas la nivelul neprihănirii exterioare şi nu au înţeles că toate poruncile erau o chemare ca să trăiască prin credinţă în harul atot-suficient al lui Dumnezeu.

Jefuindu-L pe Dumnezeu

Aşa că L-au jefuit pe Dumnezeu de cel mai important lucru pe care-l cerea Legea, L-au jefuit de credinţă. Singurul lucru care-L cinsteşte şi-L slăveşte pe Dumnezeu (Romani 4:20), l-au păstrat pentru ei înşişi. Păreau să aibă cunoştinţa Legii la un nivel, dar nu aveau cunoştinţa Legii la nivelul esenţial al acesteia. Vedeţi aceasta din nou în Romani 10:1-3, "Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu."

Deci ei ştiau Legea neprihănirii la un nivel, dar nu la un altul. Au luat poruncile şi le-au transformat într-un mijloc de auto-neprihănire, în loc să le vadă ca şi descrierea vieţii de credinţă. Aşadar L-au jefuit pe Dumnezeu de credinţa şi încrederea pe care El o cere; şi în jefuirea lui Dumnezeu, au preacurvit dându-şi inimile şi credinţa altora (lor înşişi sau ritualurilor religioase sau unor strădanii ale moralităţii sau laudei oamenilor). Şi făcând aceasta, au îmbrăţişat aceeaşi idoli pe care-i îmbrăţişează lumea, şi astfel au jefuit templele lumeşti.

Acum, iată aici avertizarea şi invitaţia Evangheliei – mai ales pentru mine, dar şi pentru tine. Să fim atenţi – o, atât de atenţi şi veghetori – noi toţi cei care iubim Biblia. Să fim atenţi ca nu cumva să rămânem în Cuvânt, să ne lăudăm în Dumnezeu, să cunoaştem voia Lui, să facem deosebire între ce este bine şi rău, să-i călăuzim pe cei orbi, să-i povăţuim pe cei fără minte, să-i învăţăm pe cei neştiutori, dar să nu ne învăţăm pe noi înşine. Atenţie ca nu cumva Cuvântul să devină un lucru formal. Un lucru exterior.

Dacă nu ne zdrobeşte, nu ne smereşte, dacă nu ne duce la o încredere dulce, ca a unui copil în harul gratuit – cu alte cuvinte, dacă nu ne duce la Evanghelia îndreptăţirii prin har, prin credinţa în Hristos – atunci nu suntem încă învăţaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu suntem într-o stare potrivită să-i învăţăm pe alţii. Vai de mine şi de alţi învăţători şi predicatori – iubitori ai Bibliei – care au întruparea şi cunoştinţa adevărului în Cuvântul lui Dumnezeu, dar care cunosc numai litera Legii şi nu duhul ei – care cunosc doar o formă de neprihănire şi nu cunosc neprihănirea care vine prin credinţă.

O mă rog ca toţi din această încăpere să fie învăţaţi chiar acum, de către Duhul, care face diferenţa dintre stabilirea propriei noastre neprihăniri şi primirea neprihănirii ca pe un dar prin credinţa în Hristos!