Why Small Groups?/Why Small Groups?/ro

From Gospel Translations

 

"Te uiţi, dar nu observi," i‑a spus Sherlock Holmes bunului său prieten, Dr. Watson. "Diferenţa e clară. De exemplu, te‑ai uitat de mai multe ori la treptele care conduc de pe hol în camera aceasta.”

„Da, de nenumărate ori.” :„De câte ori?”

„Păi, de câteva sute de ori.”

„Şi atunci câte trepte sunt?”

„Cum câte? Nu ştiu.”

„Tocmai! Nu le‑ai observat cu atenţie. Şi, totuşi, le‑ai văzut. Exact asta încerc să îţi explic. Eu unul ştiu că sunt 17 trepte, pentru că le‑am văzut, dar le‑am şi observat!” ^[1]

Dacă aţi citit oricare dintre povestirile poliţiste clasice ale lui Sir Arthur Conan Doyle, atunci ştiţi că Sherlock Holmes îl mustra adesea pe bietul Dr. Watson pentru că acesta trecea cu vederea detaliile.

Însă Dr. Watson nu era tocmai novice. Ca și mine, şi probabil ca tine, pur şi simplu nu avea calităţile neobişnuite de observare şi deducţie ale lui Holmes. Se uita şi el la exact aceleaşi lucruri şi situaţii ca Holmes, dar fără să bage în seamă detalii importante. Aşa cum bine remarca Holmes, Watson vedea, dar nu observa, nu lua aminte la detalii. Acum, că veni vorba, dacă eram eu în locul lui Watson, cred că i‑aş fi răspuns faimosului detectiv un pic altfel. Aş fi fost tentat să‑i spun: „Câte trepte? Dar cui îi pasă?! Dă‑i bice şi rezolvă cazul, amice!”

Lui Sherlock Holmes îi păsa. Observarea era arma secretă din arsenalul lui. Şi pentru noi este la fel de importantă, dacă vrem să studiem cu atenţie ideea de Grup Mic. Părerea mea este că noi, cei mai mulţi, vedem grupurile mici aşa cum vedea Watson treptele. Le vedem, dar nu le observăm cu atenţie. Participăm la întâlnirile de grup, dar nu înţelegem adevăratul scop al grupului. De fapt, nici măcar nu înţelegem de ce există Grupul Mic. Iar dacă nu înţelegem scopul lui Dumnezeu pentru a avea grupuri mici, nici nu vom ajunge vreodată să îl ducem la îndeplinire.

Grupurile Mici sunt vitale, dragul meu Watson!

Cred că bisericile din America sunt fascinate de ideea de Grup Mic încă de pe la mijlocul anilor ‘70. Se pare că majoritatea bisericilor au ajuns să experimenteze Grupurile Mici, şi multe dintre ele au Grupuri Mici de diferite feluri implicate activ în viaţa bisericii. Şi totuşi, admiţând că am o perspectivă limitată asupra fenomenului în ansamblu, aş remarca faptul că un număr destul de mare de biserici nu şi‑au stabilit un scop clar şi un set de obiective biblice atunci când au început lucrarea cu Grupurile Mici. Unele biserici au făcut‑o şi merită să fie lăudate pentru asta. Fără nicio îndoială, bisericile acestea sunt cele care au avut cel mai mare succes în privinţa Grupurilor Mici. Alţii însă au început cu Grupurile Mici pur şi simplu pentru că erau „la modă” – ultima tendinţă în materie de noutate în biserică. E cât se poate de clar că acest motiv nu stă în picioare. Ceea ce e „la modă” în lumea bisericească rareori se întâmplă să ofere şi fundamente solide. Activitatea Grupurilor Mici nu va fi eficientă decât dacă există pentru a le servi unor scopuri bazate pe Scriptură.

De multe ori, Grupurile Mici au eşuat din pricina lipsei fundamentului sau a mandatului lor biblic. Altele au suferit handicapuri majore datorită absenţei resurselor de calitate de care aveau neapărată nevoie. Nu e nicio exagerare dacă afirm că cele mai populare cărţi sau materiale de îndrumare referitoare la Grupurile Mici sunt şocant de subţiri în ceea ce priveşte doctrina sănătoasă.

Nu fac această afirmaţie fără suport; de ani de zile le studiez şi am descoperit că se pune mai mare accent pe psihologia şi sociologia modernă, decât pe teologia biblică sănătoasă şi solidă.

Cele mai multe materiale de felul acesta sunt bine lucrate. Ele aduc în prim-plan numeroase întrebări şi ilustraţii care provoacă la gândire. Nu mă îndoiesc de faptul că cei care le publică îşi doresc să‑i ajute pe credincioşi să crească spiritual. Dar în lipsa unui conţinut biblic serios, aceste materiale mai degrabă vor ascunde decât vor descoperi planul lui Dumnezeu pentru mine ca individ sau pentru noi ca grup.

În ciuda tuturor acestor griji pe care le‑am exprimat, eu consider că Grupurile Mici trebuie să fie o prioritate pentru fiecare creştin şi pentru fiecare biserică. De ce? Pentru că Scriptura subliniază mereu importanţa vitală a relaţiilor. J.I. Packer face aceeaşi afirmaţie:

Nu ar trebui să privim relaţiile dintre noi, credincioşii, ca fiind un lux spiritual, o adăugire opţională, poate chiar de dorit, lângă timpul devoţional privat. Părtăşia este unul dintre marile concepte ale NouluiTestament: ea este vitală pentru sănătatea spirituală a credinciosului şi un element central al adevăratei vieţi de credinţă a Bisericii... Biserica va înflori iar credincioşii vor fi puternici numai atunci când se bucură de părtăşie.”^[2]

Nu se poate experimenta o părtăşie reală într‑o adunare de 200 sau 2000 de membri. De aceea eu consider că bisericile trebuie să îşi creeze Grupuri Mici în care credincioşii să dezvolte relaţii profunde, în care ei vor putea „să cunoască şi să fie cunoscuţi”. O biserică interesată să urmeze un model biblic nu se va mulţumi doar „să aibă” Grupuri Mici, nu îşi va programa doar „să ofere” Grupuri Mici. Mai degrabă se va zidi, va fi construită pe temelia şi prin intermediul Grupurilor Mici.

Însă, aşa cum am spus şi mai devreme, Grupurile Mici vor sluji cu adevărat bisericii numai dacă sunt fundamentate pe o doctrină sănătoasă şi sunt susţinute de un scop biblic clar statuat. Afirmaţia aceasta ne aduce din nou la titlul capitolului şi la cel al cărţii noastre: De ce avem nevoie de Grupurile Mici?

Pentru a putea răspunde la întrebarea din titlu, daţi‑mi voie să vă prezint ceea ce consider a fi patru scopuri ale Grupurilor Mici prezentate clar în Scriptură: sfinţirea progresivă, grija reciprocă, părtăşia şi lucrarea Duhului Sfânt.

Ce este şi ce nu este SFINŢIREA

Teologul Wayne Grudem ne oferă o definiţie clară şi concisă a acestui concept doctrinar: „Sfinţirea este o lucrare progresivă a lui Dumnezeu în parteneriat cu omul, care ne eliberează din ce în ce mai mult de păcat şi ne transformă din ce în ce mai mult după chipul lui Cristos, în viaţa de zi cu zi.”^[3]

Acesta este scopul vieţii de credinţă, nu‑i aşa? Să experimentezi o eliberare progresivă de sub puterea păcatului şi o creştere la fel, progresivă,în asemănarea cu Cristos. Grupurile Mici sunt contextul ideal în care se pot întâmpla acestea două.

Şi totuşi, nu se poate spune că fiecare Grup Mic a fost gândit cu acest scop în minte. Unele Grupuri Mici pun un accent mai mare pe socializare, decât pe sfinţire. Într‑altele, membrii excelează în a se deschide şi a se arăta vulnerabili sau în a asculta şi a arăta foarte multă înţelegere faţă de problemele personale ale celor din grup; totuşi, membri nu sunt confruntaţi pe faţă cu păcatul şi nici nu sunt provocaţi să se schimbe.

Această situaţie este pur şi simplu inacceptabilă. Un grup care nu este clădit pe un scop biblic poate face mai mult rău decât bine. Grupurile care se întâlnesc fără a avea ca obiectiv biblic central dezvoltarea unui caracter creştin autentic au mai degrabă tendinţa de a „cocoloşi” păcatul şi egoismul prezente deja în viaţa noastră, nu de a le confrunta cu toată deschiderea. Nimeni nu are nevoie de asemenea „cocoloşeală”. Din contră, avem nevoie să fim scuturaţi bine, provocaţi şi îndemnaţi, astfel încât să ne schimbăm pentru slava lui Dumnezeu.

Înainte de a trece mai departe, daţi‑mi voie să fac o precizare foarte importantă. Am vorbit cu o mulţime de credincioşi care, fie că sunt conştienţi,fie că nu sunt, nu înţeleg diferenţa doctrinară dintre a fi socotit sfânt/sfinţit şi a fi socotit neprihănit/ justificat. Şi pentru că această confuzie atrage după sine grave consecinţe de ordin spiritual, vă rog să‑mi permiteţi să le definesc, delimitând aceste două concepte majore. Vă rog să mă urmăriţi cu atenţie – tot ce vei citi de aici încolo (ba chiar restul vieţii tale de credinţă!) depinde de înţelegerea clară a acestor două concepte doctrinare.

V‑am pomenit mai devreme definiţia pe care o dă Dr. Grudem sfinţirii. Iată cum defineşte el doctrina neprihănirii/justificării:

A fi socotit neprihănit este un act legal/decret instantaneu al lui Dumnezeu, prin care El 1) ne consideră păcatele iertate şi ne vede „îmbrăcaţi, înfăşuraţi” în neprihănirea lui Cristos şi 2) declară că suntem îndreptăţiţi/justificaţi în ochii Lui.^[4]

A fi socotit neprihănit/justificat se referă la poziţia credinciosului înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu te‑a socotit neprihănit din clipa în care ai fost născut din nou. În raport cu lucrarea de răscumpărare a lui Cristos, Dumnezeu ţi‑a considerat păcatele iertate şi a declarat că te socoteşte neprihănit/justificat.

A fi socotit sfânt/sfinţit se referă la practicarea, trăirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ea este un proces permanent de luptă cu păcatul şi de creştere în asemănare cu Cristos. Cu toate că sfinţirea este dovada şi scopul îndreptăţirii/justificării noastre, ea nu trebuie considerată drept condiţie a justificării, drept bază pentru a fi declaraţi îndreptăţiţi. De aici porneşte confuzia pentru mulţi dintre credincioşi. Ei încearcă să câştige ceva ce le‑a fost dat deja în dar, fără plată. Iată ce spune Martin Luther: „Singura noastră contribuţie atunci când suntem declaraţi justificaţi/îndreptăţiţi constă din păcatele noastre, pe care Dumnezeu ni le iartă cu atâta drag.”

Mai sunt şi alte distincţii majore între cele două. A fi socotit justificat înseamnă a fi declarat neprihănit;a fi sfinţit înseamnă a deveni din ce în ce mai sfânt. Justificarea se întâmplă instantaneu, sfinţirea este un proces în etape, e graduală. Justificarea are loc în momentul în care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Ea nu are loc în etape, gradual. Pe când sfinţirea este un proces în desfăşurare în viaţa noastră, atâta vreme ne ţine Domnul cu viaţă. În concluzie, deşi fiecare credincios are parte de acelaşi grad de justificare, în ceea ce priveşte sfinţirea suntem la nivele diferite. Niciodată nu vei fi „mai justificat/mai îndreptăţit” decât te găseşti la momentul acesta, pentru că justificarea este acţiunea lui Dumnezeu. Însă prin Harul lui Dumnezeu, tu poţi deveni din ce în ce mai sfânt, în măsura în care accepţi să colaborezi cu Duhul lui Dumnezeu la procesul transformării tale.

Cu toate că este foarte important să facem distincţie între justificare/îndreptăţire şi sfinţire, aceste două doctrine sunt inseparabile. Dumnezeu nu declară pe cineva justificat/îndreptăţit fără a‑l şi sfinţi. Sfinţirea nu este opţională. Dacă cineva a fost cu adevărat declarat îndreptăţit/justificat, acest lucru va fi evidenţiat în viaţa lui printr‑o lucrare progresivă de sfinţire. Grupurile Mici contribuie la desăvârşirea acestui proces gradual şi impresionant.

Nu încerca asta singur!

{{leftInsert|Meditează asupra versetelor din Evrei 10:24-25. În ce fel ai beneficiat de faptul că cei din biserică „au vegheat asupra ta” în viaţa de credinţă? Cu toate că sfinţirea este responsabilitatea majoră şi personală a fiecărui credincios, aceasta nu poate fi realizată dacă credinciosul este izolat de biserica locală. Scriptura ne învaţă clar că sfinţirea a fost gândită în aşa fel încât să se realizeze în cadrul bisericii locale – iar Grupurile Mici au o contribuţie foarte mare în acest proces. Vă rog să luaţi aminte la observaţiile apreciatului teolog Bruce Milne:

„Fără excepţie, viaţa de credinţă creştină este una corporativă. Învăţăturile legate de sfinţenie, în creştinism, s‑au concentrat adesea aproape în exclusivitate asupra „bărbatului sfânt” sau „femeii sfinte”, neglijându‑se conceptul biblic de „popor sfânt” sau „biserică sfântă”. Idealul de „creştin omnicompetent”, care este pregătit să facă faţă oricărei bătălii spirituale şi să trăiască mereu o viaţă de victorie asupra păcatului şi a Satanei, a motivat, fără îndoială, nenumărate exemple de caracter creştin; însă, aşa cum ştie orice consilier creştin, acest ideal i‑a împins pe mulţi să ducă o bătălie singuratică care a sfârşit în disperare sau deziluzii sau, chiar mai rău, într‑o trăire ipocrită, duplicitară. Această abordare trebuie reexaminată. Cantitatea enormă de informaţie pe care o găsim în Noul Testament referitoare la viaţa creştină, inclusiv pasajele majore legate de sfinţenie, toate sunt concepute pentru a se adresa unor comunităţi de oameni, unor grupuri sau bisericilor. Toate îndemnurile la sfinţire, la trăire în sfinţenie sunt formulate la plural, „noi”, „voi” (Romani 6:1‑23; Galateni 5:13‑6:10; Efeseni 4:17‑6:18)... Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa promisiunilor de victorie, şi ele sunt adresate comunităţii (1Corinteni 15:57; 1 Ioan 5:4; Apoc. 15:2). În alte cuvinte, apostolii percep viaţa de credinţă şi sfinţirea desfăşurându‑se în contextul unei părtăşii în dragoste şi a purtării de grijă unii faţă de alţii.”^[5]

Cite error: <ref> tags exist, but no <references/> tag was found