Why Small Groups?/Fellowship Rediscovered/ro

From Gospel Translations

(Difference between revisions)
Jump to:navigation, search
Line 31: Line 31:
Ce este părtăşia, în definiţia Noului Testament? Tocmai aceasta: a avea parte/a împărtăşi împreună din viaţa şi adevărul lui Cristos, participare făcută posibilă prin Duhul Sfânt, prin unirea noastră cu Cristos. Părtăşie înseamnă a împărţi cu alţii, a avea în comun, la cel mai profund nivel al relaţiilor umane – e experienţa/trăirea noastră cu Dumnezeu Însuşi.  
Ce este părtăşia, în definiţia Noului Testament? Tocmai aceasta: a avea parte/a împărtăşi împreună din viaţa şi adevărul lui Cristos, participare făcută posibilă prin Duhul Sfânt, prin unirea noastră cu Cristos. Părtăşie înseamnă a împărţi cu alţii, a avea în comun, la cel mai profund nivel al relaţiilor umane – e experienţa/trăirea noastră cu Dumnezeu Însuşi.  
-
''A lua parte împreună... viaţa şi adevărul... a împărţi sau împărtăşi cu alţii... legătură... relaţie...experimentarea lui Dumnezeu'' – aceste expresii adună experienţa creştină unică numită părtăşie. Ocaziile în care poţi să te îndrăgosteşti, să te căsătoreşti, să procreezi, să urmăreşti să-ţi faci o carieră, să faci bungee jumping, să joci baschet sau să faci şcoală sunt puse la dispoziţia oricui le vrea, în general. Însă părtăşia le este rezervată doar credincioşilor, doar ei o pot experimenta. Chiar şi numai din această cauză, această calitate unică a existenţei creştine ar trebui să o considerăm foarte valoroasă. Ar trebui să ne luptăm să o înţelegem cât mai bine, pentru a putea să-i exploatăm valoarea la maximum. Dorinţa mea cea mai sinceră este ca acest capitol să te determine să cauţi o experimentare şi mai profundă a părtăşiei adevărate.
+
''A lua parte împreună... viaţa şi adevărul... a împărţi sau împărtăşi cu alţii... legătură... relaţie...experimentarea lui Dumnezeu'' – aceste expresii adună experienţa creştină unică numită părtăşie. Ocaziile în care poţi să te îndrăgosteşti, să te căsătoreşti, să procreezi, să urmăreşti să-ţi faci o carieră, să faci bungee jumping, să joci baschet sau să faci şcoală sunt puse la dispoziţia oricui le vrea, în general. Însă părtăşia le este rezervată doar credincioşilor, doar ei o pot experimenta. Chiar şi numai din această cauză, această calitate unică a existenţei creştine ar trebui să o considerăm foarte valoroasă. Ar trebui să ne luptăm să o înţelegem cât mai bine, pentru a putea să-i exploatăm valoarea la maximum. Dorinţa mea cea mai sinceră este ca acest capitol să te determine să cauţi o experimentare şi mai profundă a părtăşiei adevărate.  
-
'''Începe cu Dumnezeu'''
+
'''Începe cu Dumnezeu'''  
-
 
+
-
Părtăşia cu Dumnezeu este preambulul părtăşiei cu fraţii. Acesta este mesajul explicit al lui Ioan din prima lui epistolă:
+
 +
Părtăşia cu Dumnezeu este preambulul părtăşiei cu fraţii. Acesta este mesajul explicit al lui Ioan din prima lui epistolă:
<blockquote>''„Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos... Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 3,6‑7)''</blockquote>
<blockquote>''„Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos... Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 3,6‑7)''</blockquote>
 +
Probabil că linia argumentaţiei Domnului Isus nu este atât de directă pe cât ar prefera cititorul contemporan, însă logica Lui este clară. Ioan şi ceilalţi învăţători la care se face referire în pasajul citat (acel „noi”, plural al persoanei întâi) au ajuns la cunoştinţa adevărului prin viaţa şi învăţăturile Domnului Isus. Acest lucru le‑a permis să aibă părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Cristosul înălţat. Părtăşia nu este numai cu Dumnezeu, ci şi între, în mijlocul celor care „trăiesc adevărul”. Păcatul, („umblarea în întuneric”) nu numai că ne strică părtăşia cu Dumnezeu, ci o împiedică şi pe cea dintre noi. „Umblarea în lumină” –ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor atunci când suntem neascultători – ar trebui să conducă la părtăşie.
-
Probabil că linia argumentaţiei Domnului Isus nu este atât de directă pe cât ar prefera cititorul contemporan, însă logica Lui este clară. Ioan şi ceilalţi învăţători la care se face referire în pasajul citat (acel „noi”, plural al persoanei întâi) au ajuns la cunoştinţa adevărului prin viaţa şi învăţăturile Domnului Isus. Acest lucru le‑a permis să aibă părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Cristosul înălţat. Părtăşia nu este numai cu Dumnezeu, ci şi între, în mijlocul celor care „trăiesc adevărul”. Păcatul, („umblarea în întuneric”) nu numai că ne strică părtăşia cu Dumnezeu, ci o împiedică şi pe cea dintre noi. „Umblarea în lumină” –ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor atunci când suntem neascultători ar trebui să conducă la părtăşie.
+
Pe scurt, părtăşia cu fraţii începe cu o relaţia cinstită, deschisă, în ascultare de Dumnezeu, înrădăcinată în adevărul Cuvântului Său. Felul în care împărtăşim relaţia aceasta cu fraţii – felul în care ne luptăm să cunoaştem adevărul şi ne străduim să îl aplicăm în viaţa noastră reprezintă esenţa părtăşiei.  
-
Pe scurt, părtăşia cu fraţii începe cu o relaţia cinstită, deschisă, în ascultare de Dumnezeu, înrădăcinată în adevărul Cuvântului Său. Felul în care împărtăşim relaţia aceasta cu fraţii felul în care ne luptăm să cunoaştem adevărul şi ne străduim să îl aplicăm în viaţa noastră – reprezintă esenţa părtăşiei.
+
Aşadar părtăşia are o sursă şi două canale. Sursa este Dumnezeu. Cele două canale – care amândouă trebuie înţelese în lumina Scripturii sunt lucrarea Duhul Sfânt în inima noastră şi lucrarea Duhului prin ceilalţi credincioşi.  
-
Aşadar părtăşia are o sursă şi două canale. Sursa este Dumnezeu. Cele două canale – care amândouă trebuie înţelese în lumina Scripturii – sunt lucrarea Duhul Sfânt în inima noastră şi lucrarea Duhului prin ceilalţi credincioşi.
+
Cred că unii, auzind asta, ar fi ispitiţi să coboare din autobuzul care‑i duce înspre părtăşie. Toate relaţiile, chiar şi cele dintre credincioşi, vin la pachet cu o mulţime de probleme. Dacă te deschizi pentru relaţii, pregăteşte‑te să fii rănit, călcat în picioare, înţeles greşit, să ai probleme de tot felul, şi asta pentru că relaţiile dintre noi sunt inevitabil influenţate de natura noastră păcătoasă.  
-
Cred unii, auzind asta, ar fi ispitiţi să coboare din autobuzul care‑i duce înspre părtăşie. Toate relaţiile, chiar şi cele dintre credincioşi, vin la pachet cu o mulţime de probleme. Dacă te deschizi pentru relaţii, pregăteşte‑te fii rănit, călcat în picioare, înţeles greşit, să ai probleme de tot felul, şi asta pentru că relaţiile dintre noi sunt inevitabil influenţate de natura noastră păcătoasă.
+
Poate crezi singurul lucru de care ai nevoie este părtăşia cu Dumnezeu. La urma urmelor, nu ne învaţă Biblia că Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt tot ce avem nevoie în ceea ce priveşte viaţa şi neprihănirea? Da, aşa este. Însă greşeala vine din aceea că limităm mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru a ne ajuta să punem Cuvântul Său în practică în viaţa noastră. Doar Duhul este acela care ne poate lumina pentru a înţelege Scriptura cu mintea şi ne dă puterea de a‑l asculta şi împlini. Şi totuşi, de multe ori Duhul alege să Se folosească de fraţi sau de surori, pentru a transmite adevărul urechilor şi inimii noastre. Cine suntem noi să Îi contestăm acţiunile? Desigur, El Se va folosi de învăţători ai Cuvântului, prin predici, cărţi sau casete. Dar îl poate folosi la fel de bine pe unul dintre membri obişnuiţi ai Grupului tău Mic – şi aici începe şlefuirea. Putem să‑i ignorăm pe învăţători, putem închide o carte sau casetofonul. Dacă ne străduim puţin, putem chiar aplicăm greşit unele învăţături, după gustul nostru. Dar cei care sunt cel mai aproape de noi, dacă îşi fac „meseria” într‑o atmosferă de părtăşie, nu ne vor permite cu atâta uşurinţă să ignorăm avertizările lui Dumnezeu.  
-
Poate crezi că singurul lucru de care ai nevoie este părtăşia cu Dumnezeu. La urma urmelor, nu ne învaţă Biblia că Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt tot ce avem nevoie în ceea ce priveşte viaţa şi neprihănirea? Da, aşa este. Însă greşeala vine din aceea că
+
Noi suntem ca israeliţii care pribegeau prin pustie, ca ucenicii adunaţi împreună în camera de sus, după ce Isus S‑a înălţat la Tatăl sau ca pelerinii de pe Mayflower. Marea noastră problemă, dacă e vedem lucrurile în negru, este că suntem încarceraţi, legaţi la mâini şi la picioare, într‑un spaţiu îngust, limitat – pustia Sinai, un mediu ostil, cum ar fi oraşul Ierusalim sau o mare învolburată. Însă a te simţi „încarcerat” sau „legat la mâini şi la picioare” nu este o atitudine biblică. Ar trebui să ne gândim mai degrabă că ne aparţinem unii altora. Suntem pelerini, dar în drum spre Ţara Promisă, şi suntem chemaţi ne fim de folos unii altora pe drumul acesta. Dumnezeu a ales părtăşia pentru a fi canalul cel mai important prin care toarnă din belşug viaţa în Trupul Său.  
-
limităm mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru a ne ajuta punem Cuvântul Său în practică în viaţa noastră. Doar Duhul este acela care ne poate lumina pentru a înţelege Scriptura cu mintea şi ne dă puterea de a‑l asculta şi împlini. Şi totuşi, de multe ori Duhul alege să Se folosească de fraţi sau de surori, pentru a transmite adevărul urechilor şi inimii noastre. Cine suntem noi să Îi contestăm acţiunile? Desigur, El Se va folosi de învăţători ai Cuvântului, prin predici, cărţi sau casete. Dar îl poate folosi la fel de bine pe unul dintre membri obişnuiţi ai Grupului tău Mic – şi aici începe şlefuirea. Putem să‑i ignorăm pe
+
-
învăţători, putem închide o carte sau casetofonul. Dacă ne străduim puţin, putem chiar aplicăm greşit unele învăţături, după gustul nostru. Dar cei care sunt cel mai aproape de noi, dacă îşi fac „meseria” într‑o atmosferă de părtăşie, nu ne vor permite cu atâta uşurinţă să ignorăm avertizările lui Dumnezeu.
+
-
Noi suntem ca israeliţii care pribegeau prin pustie, ca ucenicii adunaţi împreună în camera de sus, după ce Isus S‑a înălţat la Tatăl sau ca pelerinii de pe Mayflower. Marea noastră problemă, dacă e să vedem lucrurile în negru, este că suntem încarceraţi, legaţi la mâini şi la picioare, într‑un spaţiu îngust, limitat – pustia Sinai, un mediu ostil, cum ar fi oraşul Ierusalim sau o mare învolburată. Însă a te simţi „încarcerat” sau „legat la mâini şi la picioare” nu este o atitudine biblică. Ar trebui să ne gândim mai degrabă că ne aparţinem unii altora. Suntem pelerini, dar în drum spre Ţara Promisă, şi suntem chemaţi să ne fim de folos unii altora pe drumul acesta. Dumnezeu a ales părtăşia pentru a fi canalul cel mai important prin care toarnă din belşug viaţa în Trupul Său.
+
'''Cum facem să avem părtăşie'''  
-
 
+
-
'''Cum facem să avem părtăşie'''
+
Aţi auzit vreodată fraza „o manifestare a harului”? În teologie, ea se referă la lucruri care ne sunt la îndemână şi putem să le facem – cum ar fi a te ruga sau a medita asupra Scripturii – pentru a ne ajuta să obţinem ceva din partea lui Dumnezeu. Părtăşia este şi ea o „manifestare a harului”. Este o cale prin care putem ajunge în punctul în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Aşadar, întrebarea care se pune este: care să fie mijloacele prin care poţi obţine „o manifestare a harului în părtăşie”? Ce putem face pentru a ajunge la starea în care putem experimenta părtăşia? Lista este lungă!
Aţi auzit vreodată fraza „o manifestare a harului”? În teologie, ea se referă la lucruri care ne sunt la îndemână şi putem să le facem – cum ar fi a te ruga sau a medita asupra Scripturii – pentru a ne ajuta să obţinem ceva din partea lui Dumnezeu. Părtăşia este şi ea o „manifestare a harului”. Este o cale prin care putem ajunge în punctul în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Aşadar, întrebarea care se pune este: care să fie mijloacele prin care poţi obţine „o manifestare a harului în părtăşie”? Ce putem face pentru a ajunge la starea în care putem experimenta părtăşia? Lista este lungă!
 +
 +
'''Închinaţi‑vă lui Dumnezeu împreună.''' Închinarea este unul dintre canalele prin care se experimentează părtăşia cu Dumnezeu, meditând asupra persoanei Lui şi exprimând adevărul despre El în cuvinte, mulţumindu‑I şi bucurându‑te când simţi prezenţa Lui.
 +
Aşa cum am citat mai devreme din Scripturi, părtăşia cu Dumnezeu – şi implicit închinarea – ne deschide porţile şi pentru părtăşia unii cu alţii.
 +
 +
'''Rugaţi‑vă unii pentru alţii,'''mai ales pentru lucrurile care ne împovărează şi pentru ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Niciodată nu suntem mai aproape unii de ceilalţi, nu cunoaştem mai bine calitatea părtăşiei şi profunzimea relaţiei unui alt credincios cu Dumnezeu ca atunci când ne rugăm împreună.
 +
 +
'''Folosiţi‑vă darurile spirituale''' pentru a‑i ajuta pe cei din jur să crească în relaţia cu Dumnezeu. Dacă părtăşia înseamnă a fi împreună în Duhul, oare ce dovadă de „a fi una în Duhul” nu este mai clară ca aceea prezentă în ocaziile când ne slujim unii pe alţii prin aceste daruri ale Duhului, pe care Duhul Însuşi le binecuvântează cu puterea Sa?
 +
 +
'''Purtaţi‑vă poverile unii altora.''' Iată cum formulează Pavel acest îndemn: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să‑l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi‑vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos.” (Galateni 6:1‑2). Toţi avem sarcini şi poveri şi – cu spunea odată pastorul meu, C.J. Mahaney – avem responsabilitatea de a vorbi cu fraţii despre poverile noastre, fără a avea pretenţia ca cineva să afle despre ele printr‑o „revelaţie divină” pentru a şti ce ne împovărează. Să ştiţi că procesul acesta nu
 +
trebuie să fie unul dificil.
 +
 +
Într‑una dintre zile, eram la biroul bisericii noastre împreună cu încă patru dintre angajaţii noştri, în urma unei întâlniri de afaceri. M‑am ridicat să plec, dar înainte de plecare le‑am spus, foarte natural: „Prieteni, trebuie să vă spun ce am pe inimă!” Atât ne‑a trebuit, ne‑am aşezat şi am început să discutăm.
 +
 +
În urmă cu nicio lună, îngropasem un băieţel de opt anişori, care murise de cancer. Matt fusese mult mai mult decât un simplu membru al bisericii mele, era prieten cu mine şi cu familia mea. De când a plecat dintre noi, simţeam mereu povara asta – o tristeţe nemăsurată – şi nu ştiam dacă era normal să simt asta, de unde mi se trăgea şi dacă mă raportam corect la sentimentele mele. Cu toate că acum văd lucrurile cât se poate de clar, la momentul acela nu înţelegeam ce se întâmplă în inima mea.
 +
 +
Prietenii mei ascultau în linişte, în timp ce eu mă luptam din greu să explic prin ce treceam. Însă nu s‑au mulţumit să mă încurajeze, să mă liniştească. Mi‑au pus tot felul de întrebări iscoditoare, pentru a vedea dacă nu cumva îmi plâng de milă sau
 +
sunt îngrijorat fără motiv sau poate aveam de‑a face cu un fals sentiment de responsabilitate, pornit din mândrie. A fost nevoie de curaj din partea lor, pentru a‑i pune întrebări jenante cuiva care era împovărat de tristeţe, aşa cum eram eu, dar acele întrebări trebuiau puse, iar la momentul acela eu nu eram în stare să mi le pun mie însumi.
 +
 +
Când prietenii mei au terminat sesiunea de întrebări şi răspunsuri, era sigur că sunt oameni care mă înţeleg, şi nu doar înţeleg că sufăr. Ei m‑au ajutat să privesc adânc în sufletul meu. Ştiţi care a fost sfatul lor? Ai grijă la unele ispite, mai ales când suferi, John. Tristeţea pe care o simţi este o componentă naturală a durerilor provocate de pierderea cuiva drag din viaţa noastră.
 +
 +
Credeţi că am scăpat de tristeţe chiar în ziua aceea? Credeţi cumva că am ieşit din birou parcă plutind de fericire? Nici vorbă. Însă alţi patru prieteni îmi erau alături şi mă ajutau purtându‑mi poverile împreună, aşa că am plecat cu o greutate mai mică pe umeri.
 +
 +
Trebuie să spunem cuiva când suntem împovăraţi în încercările noastre. Nu mă refer doar la poverile evidente, cauzate de pierderea unui loc de muncă sau de o boală, ci şi la cele ascunse, la conflicte care ne macină pe dinăuntru. Trebuie să vorbim cu cineva de încredere şi despre temerile care ne împovărează, temeri care sunt adesea stânjenitoare, dar ne pot măcina sufletul. Ce tragedie să vezi cum poverile pe care le duc unii credincioşi îi trag în jos, pentru că aceştia refuză să caute ajutorul care se poate găsi în adevărata părtăşie!

Revision as of 01:22, 28 August 2008

Related resources
More By
Author Index
More About
Topic Index
About this resource

©

Share this
Our Mission
This resource is published by Gospel Translations, an online ministry that exists to make gospel-centered books and articles available for free in every nation and language.

Learn more (English).

By About

Chiar în inima oraşului Charleston, din Carolina de Sud, se poate vedea o clădire veche a unei biserici. Are vitralii luminoase, care scot în evidenţă solemnitatea zidurilor trainice, din cărămidă roşiatică. Înăuntru, scene cu Isus şi alte personaje din Sfintele Scripturi veghează din chenarele lor cu vitralii, învăluind în lumină locaşul de închinare. Altarul sculptat se înalţă înspre tavanul boltit. Cei care au făcut designul şi au construit acest locaş de închinare au fost deosebit de atenţi la detalii. Deasupra porţii de la intrare, încrustată în cărămidă, este o cruce – simbolul şi esenţa creştinătăţii de 2000 de ani încoace.

Însă vremurile s-au schimbat,iar nevoia oraşului Charleston de a avea un locaş de închinare a fost înlocuită, în zona aceea favorabilă turismului, cu o alta: aceea de a avea un restaurant luxos într-un spaţiu cu potenţial ridicat. Aşadar, azi fosta Church of the Redeemer (rom.: Biserică a Mântuitorului) a devenit Mesa Grill (rom.: Grătarul Mesa). Denumirea bisericii, săpată în placa de marmură de la intrarea dinspre stradă, arată de parcă cineva ar fi încercat să o distrugă cu explozibil. În chenarul de sticlă în care se obişnuia să se posteze anunţurile cu activităţi şi predicile, săptămână după săptămână, tronează acum meniul zilei. Acolo unde erau înainte băncile din lemn masiv care umpleau sala principală, îşi fac loc separeuri cu mese, printre plante impresionante adunate în glastre decorative. Atmosfera este animată de muzică rock; Sting l-a înlocuit pe Handel, aşa cum nachos (n.tr. bucăţele de tortilla,un fel de cipsuri crocante, glazurate cu brânză şi condimente) a înlocuit pâinea de la Cină sau de la comuniune. Niciunul dintre patronii localului nu par să fie deranjaţi în vreun fel de neconcordanţele evidente ale locului.

Să redescoperim părtăşia biblică

Aşa cum ne sugerează titlul capitolului, prezentăm în cele ce urmează un eseu pe tema părtăşiei, iar povestea cu Mesa Grill este o metaforă adecvată, spun eu, menită să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat cu frumoasa practică a relaţiilor din biserica creştină a zilelor noastre. Am păstrat termenul, ambalajul, dar i-am schimbat înţelesul, aşa încât nu mai reprezintă nici pe departe ceea ce însemna el atunci când a fost inventat de către Cel care l-a definit.


Părtăşia e ca biserica aceea veche. Oamenii au început să folosească termenul pentru a descrie modalităţi de relaţionare care nu au fost menite de la început pentru această atât de importantă adunare a sfinţilor. Şi pentru că Dumnezeu este Cel care a inventat practica respectivă, am face bine să o folosim aşa cum a gândit-o El - fiindcă Dumnezeu nu are de gând să scoată părtăşia la tarabă, să vadă cine dă mai mult, cine-i mai schimbă faţa. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat atunci când Isus a descoperit că Templul era folosit pentru a aduce câştig?


Ce nu este părtăşia. Tratând-o cu neglijenţă, credincioşii au redefinit părtăşia pentru a o face să însemne orice formă de relaţionare prietenească, umană – mai ales în cazul în care stabilim o relaţie cu cineva şi descoperim că avem interese,experienţe sau puncte de vedere comune. Mie îmi place mişcarea în aer liber. Câteva dintre activităţile mele favorite sunt căţăratul pe munte, trasul la canoe, pescuitul. Când dau peste cineva care ştie, ca mine, ce mare plăcere îţi provoacă mersul pe poteci şi cărări de munte, pe drumuri neumblate sau prin parcuri sau rezervaţii naturale sau care a coborât în canoe pe apele învolburate ori poate cunoaşte fiorul pe care-l simţi când tragi de undiţă şi ştii că ai prins un biban, cu siguranţă că ne lăsăm prinşi într-o conversaţie animată şi prietenoasă. Însă aceasta nu este părtăşie.

Dacă petrec timp cu un frate în Domnul,jucând volei, vorbind politică sau analizând sinusoida acţiunilor de la nu-ştiu-care franciză, se poate că ne vom simţi extraordinar împreună, şi prietenia noastră se va adânci. Dar în niciuna dintre ocaziile amintite nu am avut părtăşie. Daţi-mi voie să duc lucrurile mai departe.

Părtăşia nu înseamnă, neapărat, a merge la un studiu biblic împreună cu cineva, a avea o poziţie doctrinară similară sau a participa la o conferinţă creştină cu bărbaţii, la care emoţiile sunt puternice, iar pasiunile înalte. Părtăşia nu se realizează într-o şedinţă de „terapie de grup”, în care participanţii îşi dezvăluie gândurile cele mai mârşave – nici chiar dacă cineva din grup este creştin şi aduce o Biblie la întâlnirea aceea. De fapt, se poate să avem chiar o familie de credincioşi, şi totuşi soţul şi soţia să nu experimenteze împreună părtăşia.

Am auzit de multe ori credincioşi plângându‑se că relaţiile lor sunt superficiale, şi nu ştiau de ce. Ceea ce ei nu reuşeau să înţeleagă este că, deşi toţi credincioşii sunt implicaţi în relaţii, nu toate relaţiile acestea includ părtăşie. Atunci când avem părtăşie Dumnezeu ne oferă un dar preţios, dar adesea neglijat – un anume tip de relaţionare umană creată şi păstrată exclusiv pentru copiii Lui. Dacă Dumnezeu consideră că părtăşia este atât de importantă, ar fi bine să aflăm ce înseamnă ea!

Ce este părtăşia. Părtăşia este o experienţă unică de relaţionare creştină. Nimeni, în afara celor care sunt născuţi din Duhul, nu poate cunoaşte părtăşia – ceea ce înseamnă că este tragic atunci când o neglijăm.

Cuvântul „părtăşie”, aşa cum apare în Biblie în engleză, este traducerea din limba greacă a cuvântului koinonia. Chiar simpla pronunţie a termenului trimite la „comunitate”, şi aşa şi trebuie, pentru că rădăcina lui este chiar koinonia. Dar ce trist să constatăm că politicienii şi sociologii au redefinit cu succes termenul, astfel încât „comunitate” a ajuns să însemne „un grup cu interese speciale”, aşadar avem nevoie de mai multe cuvinte pentru a ajunge la înţelesul lui. Aici ne ajută versiunea Revised Standard Version. Aici koinonia se traduce prin „părtăşie”, dar şi prin „participare/legătură”, şi „împărtăşire” (în versetele de mai jos cuvintele amintite au fost scrise în italice, pentru a fi scoase în evidenţă).

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42)

„Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,” (Filipeni 2:1)

„Îl rog ca această părtăşie a ta la credinţă să se arate prin fapte, care să dea la iveală tot binele ce se face între noi în Cristos.” (Filimon 1:6)

Ce este părtăşia, în definiţia Noului Testament? Tocmai aceasta: a avea parte/a împărtăşi împreună din viaţa şi adevărul lui Cristos, participare făcută posibilă prin Duhul Sfânt, prin unirea noastră cu Cristos. Părtăşie înseamnă a împărţi cu alţii, a avea în comun, la cel mai profund nivel al relaţiilor umane – e experienţa/trăirea noastră cu Dumnezeu Însuşi.

A lua parte împreună... viaţa şi adevărul... a împărţi sau împărtăşi cu alţii... legătură... relaţie...experimentarea lui Dumnezeu – aceste expresii adună experienţa creştină unică numită părtăşie. Ocaziile în care poţi să te îndrăgosteşti, să te căsătoreşti, să procreezi, să urmăreşti să-ţi faci o carieră, să faci bungee jumping, să joci baschet sau să faci şcoală sunt puse la dispoziţia oricui le vrea, în general. Însă părtăşia le este rezervată doar credincioşilor, doar ei o pot experimenta. Chiar şi numai din această cauză, această calitate unică a existenţei creştine ar trebui să o considerăm foarte valoroasă. Ar trebui să ne luptăm să o înţelegem cât mai bine, pentru a putea să-i exploatăm valoarea la maximum. Dorinţa mea cea mai sinceră este ca acest capitol să te determine să cauţi o experimentare şi mai profundă a părtăşiei adevărate.

Începe cu Dumnezeu

Părtăşia cu Dumnezeu este preambulul părtăşiei cu fraţii. Acesta este mesajul explicit al lui Ioan din prima lui epistolă:

„Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos... Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 3,6‑7)

Probabil că linia argumentaţiei Domnului Isus nu este atât de directă pe cât ar prefera cititorul contemporan, însă logica Lui este clară. Ioan şi ceilalţi învăţători la care se face referire în pasajul citat (acel „noi”, plural al persoanei întâi) au ajuns la cunoştinţa adevărului prin viaţa şi învăţăturile Domnului Isus. Acest lucru le‑a permis să aibă părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Cristosul înălţat. Părtăşia nu este numai cu Dumnezeu, ci şi între, în mijlocul celor care „trăiesc adevărul”. Păcatul, („umblarea în întuneric”) nu numai că ne strică părtăşia cu Dumnezeu, ci o împiedică şi pe cea dintre noi. „Umblarea în lumină” –ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor atunci când suntem neascultători – ar trebui să conducă la părtăşie.

Pe scurt, părtăşia cu fraţii începe cu o relaţia cinstită, deschisă, în ascultare de Dumnezeu, înrădăcinată în adevărul Cuvântului Său. Felul în care împărtăşim relaţia aceasta cu fraţii – felul în care ne luptăm să cunoaştem adevărul şi ne străduim să îl aplicăm în viaţa noastră – reprezintă esenţa părtăşiei.

Aşadar părtăşia are o sursă şi două canale. Sursa este Dumnezeu. Cele două canale – care amândouă trebuie înţelese în lumina Scripturii – sunt lucrarea Duhul Sfânt în inima noastră şi lucrarea Duhului prin ceilalţi credincioşi.

Cred că unii, auzind asta, ar fi ispitiţi să coboare din autobuzul care‑i duce înspre părtăşie. Toate relaţiile, chiar şi cele dintre credincioşi, vin la pachet cu o mulţime de probleme. Dacă te deschizi pentru relaţii, pregăteşte‑te să fii rănit, călcat în picioare, înţeles greşit, să ai probleme de tot felul, şi asta pentru că relaţiile dintre noi sunt inevitabil influenţate de natura noastră păcătoasă.

Poate crezi că singurul lucru de care ai nevoie este părtăşia cu Dumnezeu. La urma urmelor, nu ne învaţă Biblia că Dumnezeu şi Cuvântul Său sunt tot ce avem nevoie în ceea ce priveşte viaţa şi neprihănirea? Da, aşa este. Însă greşeala vine din aceea că limităm mijloacele pe care le foloseşte Dumnezeu pentru a ne ajuta să punem Cuvântul Său în practică în viaţa noastră. Doar Duhul este acela care ne poate lumina pentru a înţelege Scriptura cu mintea şi ne dă puterea de a‑l asculta şi împlini. Şi totuşi, de multe ori Duhul alege să Se folosească de fraţi sau de surori, pentru a transmite adevărul urechilor şi inimii noastre. Cine suntem noi să Îi contestăm acţiunile? Desigur, El Se va folosi de învăţători ai Cuvântului, prin predici, cărţi sau casete. Dar îl poate folosi la fel de bine pe unul dintre membri obişnuiţi ai Grupului tău Mic – şi aici începe şlefuirea. Putem să‑i ignorăm pe învăţători, putem închide o carte sau casetofonul. Dacă ne străduim puţin, putem chiar să aplicăm greşit unele învăţături, după gustul nostru. Dar cei care sunt cel mai aproape de noi, dacă îşi fac „meseria” într‑o atmosferă de părtăşie, nu ne vor permite cu atâta uşurinţă să ignorăm avertizările lui Dumnezeu.

Noi suntem ca israeliţii care pribegeau prin pustie, ca ucenicii adunaţi împreună în camera de sus, după ce Isus S‑a înălţat la Tatăl sau ca pelerinii de pe Mayflower. Marea noastră problemă, dacă e să vedem lucrurile în negru, este că suntem încarceraţi, legaţi la mâini şi la picioare, într‑un spaţiu îngust, limitat – pustia Sinai, un mediu ostil, cum ar fi oraşul Ierusalim sau o mare învolburată. Însă a te simţi „încarcerat” sau „legat la mâini şi la picioare” nu este o atitudine biblică. Ar trebui să ne gândim mai degrabă că ne aparţinem unii altora. Suntem pelerini, dar în drum spre Ţara Promisă, şi suntem chemaţi să ne fim de folos unii altora pe drumul acesta. Dumnezeu a ales părtăşia pentru a fi canalul cel mai important prin care toarnă din belşug viaţa în Trupul Său.

Cum facem să avem părtăşie

Aţi auzit vreodată fraza „o manifestare a harului”? În teologie, ea se referă la lucruri care ne sunt la îndemână şi putem să le facem – cum ar fi a te ruga sau a medita asupra Scripturii – pentru a ne ajuta să obţinem ceva din partea lui Dumnezeu. Părtăşia este şi ea o „manifestare a harului”. Este o cale prin care putem ajunge în punctul în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Aşadar, întrebarea care se pune este: care să fie mijloacele prin care poţi obţine „o manifestare a harului în părtăşie”? Ce putem face pentru a ajunge la starea în care putem experimenta părtăşia? Lista este lungă!

Închinaţi‑vă lui Dumnezeu împreună. Închinarea este unul dintre canalele prin care se experimentează părtăşia cu Dumnezeu, meditând asupra persoanei Lui şi exprimând adevărul despre El în cuvinte, mulţumindu‑I şi bucurându‑te când simţi prezenţa Lui. Aşa cum am citat mai devreme din Scripturi, părtăşia cu Dumnezeu – şi implicit închinarea – ne deschide porţile şi pentru părtăşia unii cu alţii.

Rugaţi‑vă unii pentru alţii,mai ales pentru lucrurile care ne împovărează şi pentru ca Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră. Niciodată nu suntem mai aproape unii de ceilalţi, nu cunoaştem mai bine calitatea părtăşiei şi profunzimea relaţiei unui alt credincios cu Dumnezeu ca atunci când ne rugăm împreună.

Folosiţi‑vă darurile spirituale pentru a‑i ajuta pe cei din jur să crească în relaţia cu Dumnezeu. Dacă părtăşia înseamnă a fi împreună în Duhul, oare ce dovadă de „a fi una în Duhul” nu este mai clară ca aceea prezentă în ocaziile când ne slujim unii pe alţii prin aceste daruri ale Duhului, pe care Duhul Însuşi le binecuvântează cu puterea Sa?

Purtaţi‑vă poverile unii altora. Iată cum formulează Pavel acest îndemn: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să‑l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi‑vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Cristos.” (Galateni 6:1‑2). Toţi avem sarcini şi poveri şi – cu spunea odată pastorul meu, C.J. Mahaney – avem responsabilitatea de a vorbi cu fraţii despre poverile noastre, fără a avea pretenţia ca cineva să afle despre ele printr‑o „revelaţie divină” pentru a şti ce ne împovărează. Să ştiţi că procesul acesta nu trebuie să fie unul dificil.

Într‑una dintre zile, eram la biroul bisericii noastre împreună cu încă patru dintre angajaţii noştri, în urma unei întâlniri de afaceri. M‑am ridicat să plec, dar înainte de plecare le‑am spus, foarte natural: „Prieteni, trebuie să vă spun ce am pe inimă!” Atât ne‑a trebuit, ne‑am aşezat şi am început să discutăm.

În urmă cu nicio lună, îngropasem un băieţel de opt anişori, care murise de cancer. Matt fusese mult mai mult decât un simplu membru al bisericii mele, era prieten cu mine şi cu familia mea. De când a plecat dintre noi, simţeam mereu povara asta – o tristeţe nemăsurată – şi nu ştiam dacă era normal să simt asta, de unde mi se trăgea şi dacă mă raportam corect la sentimentele mele. Cu toate că acum văd lucrurile cât se poate de clar, la momentul acela nu înţelegeam ce se întâmplă în inima mea.

Prietenii mei ascultau în linişte, în timp ce eu mă luptam din greu să explic prin ce treceam. Însă nu s‑au mulţumit să mă încurajeze, să mă liniştească. Mi‑au pus tot felul de întrebări iscoditoare, pentru a vedea dacă nu cumva îmi plâng de milă sau sunt îngrijorat fără motiv sau poate aveam de‑a face cu un fals sentiment de responsabilitate, pornit din mândrie. A fost nevoie de curaj din partea lor, pentru a‑i pune întrebări jenante cuiva care era împovărat de tristeţe, aşa cum eram eu, dar acele întrebări trebuiau puse, iar la momentul acela eu nu eram în stare să mi le pun mie însumi.

Când prietenii mei au terminat sesiunea de întrebări şi răspunsuri, era sigur că sunt oameni care mă înţeleg, şi nu doar înţeleg că sufăr. Ei m‑au ajutat să privesc adânc în sufletul meu. Ştiţi care a fost sfatul lor? Ai grijă la unele ispite, mai ales când suferi, John. Tristeţea pe care o simţi este o componentă naturală a durerilor provocate de pierderea cuiva drag din viaţa noastră.

Credeţi că am scăpat de tristeţe chiar în ziua aceea? Credeţi cumva că am ieşit din birou parcă plutind de fericire? Nici vorbă. Însă alţi patru prieteni îmi erau alături şi mă ajutau purtându‑mi poverile împreună, aşa că am plecat cu o greutate mai mică pe umeri.

Trebuie să spunem cuiva când suntem împovăraţi în încercările noastre. Nu mă refer doar la poverile evidente, cauzate de pierderea unui loc de muncă sau de o boală, ci şi la cele ascunse, la conflicte care ne macină pe dinăuntru. Trebuie să vorbim cu cineva de încredere şi despre temerile care ne împovărează, temeri care sunt adesea stânjenitoare, dar ne pot măcina sufletul. Ce tragedie să vezi cum poverile pe care le duc unii credincioşi îi trag în jos, pentru că aceştia refuză să caute ajutorul care se poate găsi în adevărata părtăşie!

Navigation
Volunteer Tools
Other Wikis
Toolbox