Why Small Groups?/And Now for the Big Picture/ro

From Gospel Translations

 

Era o tăcere de se auzea musca... Lui Mark tocmai i se oferise pe tavă cariera de „vis” a oricărui tip deştept, cu ceva şcoală, iar atrăgătoarea ofertă includea următoarele: poziţia de preşedinte a unei companii aflate în topul celor 500 de mare succes (n.tr. din Statele Unite), un salariu de invidiat, câteva servicii personale suplimentare care îţi tăiau respiraţia, şi posibilitatea de a‑ţi angaja propria secretară, sau mâna dreaptă, după bunul lui plac. Fără cuvinte ... ţi se tăia respiraţia, o oportunitate care nu ţi se iveşte de două ori în viaţă, şi implica şi mai multă autoritate, şi mai multe posibilităţi legate de viitor, iar veniturile suplimentare erau doar la o aruncătură de băţ.

Mulţi aşteaptă o viaţă întreagă să li se ivească o ocazie ca asta. Şi totuşi, la momentul acela, Mark îşi frământa creierii să găsească o modalitate diplomatică de a refuza oferta, fără să jignească.

Să nu mă înţelegeţi greşit, lui Mark îi plăcea mult slujba pe care o avea, şi era şi foarte priceput. Dar el mai ştia că noua ofertă aducea la pachet şi nişte „tinichele”: posibile situaţii de compromis, „costuri neprevăzute”, care includeau seri petrecute la birou până noaptea târziu, week‑end‑uri departe de familie, o viaţă de om de afaceri înainte de orice altceva – şi în timp ce şeful lui aştepta nerăbdător răspunsul lui, Mark le punea pe toate în cântar ...

Problema nu era legată doar de timpul dedicat soţiei şi familiei lui care ar fi scăzut considerabil. „Oportunitatea” aceasta extraordinară punea în pericol unul dintre visele lui Mark legate de trăirea creştină, şi contextul care favoriza creşterea sa spirituală. Gândindu‑se la toate acestea, Mark a înţeles imediat faptul că această nouă slujbă ar putea compromite viziunea mult mai importantă pe care i‑a dat‑o Dumnezeu pentru viaţa lui ... viziunea de a se implica în lucrare în biserica din care făcea parte.

Mark a refuzat tentanta ofertă. Patru ani mai târziu, nu regretă deloc decizia pe care a luat‑o.

Un ţel mai înalt

De ce ar refuza cineva un viitor strălucit, o ocazie cu care nu te întâlneşti de două ori în viaţă? Răspunsul este unul simplu, dar cât se poate de spectaculos: Mark fusese captivat de o viziune măreaţă, inspirată din Scripturi, şi anume una legată de biserica locală – o viziune care implica dedicare, chiar şi atunci când dedicarea atrage după sine sacrificii personale. Poate că cea mai bună explicaţie ar fi cea pe care tot Mark ne‑a dat‑o: „Dumnezeu este cel care m‑a convins că în viaţa mea există o altă prioritate. Acolo voiam să ajung!”

Prioritatea la care se referea el era biserica.

Reacţia noastră faţă de decizia lui Mark poate spune multe despre viziunea noastră în ceea ce priveşte biserica din care făceam parte. Fără nici o îndoială, unii credincioşi ar fi putut interpreta avansarea care i s‑a propus lui Mark drept binecuvântare din partea lui Dumnezeu, în ciuda faptului că implicare lui în biserică ar fi avut de suferit mult, de vreme ce ar fi trebuit să‑şi asume responsabilităţi care i‑ar fi luat din week‑end şi ar fi lucrat multe ore suplimentare. Şi totuşi, probabil că unii ar crede că Mark era deplasat, „fanatic”, că lua decizii care nu erau în avantajul lui, că Dumnezeu îşi poate culege slava şi dintr‑o poziţie moderată când este vorba de implicarea în biserica locală. Unii ar gândi, probabil, că ar fi mult mai important pentru Mark să avanseze profesional decât să facă o prioritate din creşterea spirituală. (Altfel spus: „Căutaţi mai întâi o carieră de succes şi o viaţă prosperă, şi apoi Dumnezeu va turna din binecuvântările Sale peste voi.”)

O astfel de perspectivă este şi ne‑biblică, şi sortită eşecului, în cel mai scurt timp. Cea mai importantă decizie pe care o poate lua cineva este aceea de a‑i fi credincios, devotat lui Cristos. Nu există credincioşie faţă de El în absenţa devotamentul faţă de biserica locală.

Aţi tot auzit afirmându‑se în această carte că grupurile mici nu sunt un scop în sine, ci mijloacele prin care se ajunge la maturitate, la slujirea semenilor, împreună, în cadrul bine conturat al bisericii locale. Acestea fiind spuse, mi se pare nimerit să privim cu atenţie în acest ultim capitol, dincolo de grupul mic în sine, la ceea ce este biserica însăşi. Fără o înţelegere profundă, corectă a bisericii, orice fel de înţelegere am dobândi asupra grupului mic va fi incompletă, sau incorectă.

Oferă şi pretinde!

În urmă cu câţiva ani, Newsweek a publicat pe prima pagină un articol despre religie şi generaţia „Baby Boomers” (n.tr. aşa‑numita „Y Generation”, generaţia de copii corespunzătoare exploziei demografice din anii ‘70‑’90, în SUA), articol ce a zguduit puternic biserica evanghelică. Clar şi răspicat, articolul respectiv concluziona: „unele dintre bisericile care au cele mai puţine aşteptări, au acum cea mai mare nevoie de ajutor”.^[1]

Se poate să fie adevărat, dar cu siguranţă o asemenea poziţie nu este sănătoasă, şi nici biblică nu este. Afirmaţia de mai sus nu se aplică nici pe departe bisericii primare, aşa cum este ea descrisă în cartea Faptele Apostolilor. Aici avem prezentată o comunitate de oameni devotaţi, dispuşi să lase lumea în urmă pentru a deveni, din toată inima, parte integrantă a Trupului lui Cristos. „Şi, cu multe alte cuvinte, (Petru) mărturisea, îi îndemna, şi zicea: „Mântuiţi‑vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s‑au adaus aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2:40‑42)

Pasajul de faţă prezintă un proces natural, care constă din trei etape, proces care ar trebui parcurs de către orice credincios al zilelor noastre: 1) ieşirea din lume, 2) intrarea în biserică, şi 3) îndeplinirea cu devotament a planului divin. Aceşti trei paşi majori – părăsirea lumii, adăugarea la Trup şi slujirea devotată– rezumă ceea ce înseamnă dedicare sinceră şi totală faţă de biserica locală.

Aşadar bisericile care „au cele mai puţine aşteptări” s‑ar putea să strângă laolaltă oameni care sunt gata să se despartă de lume, însă nu vor fi niciodată în stare să îi zidească, să îi motiveze pe oamenii aceia pentru a forma o comunitate dedicată lucrării lui Cristos. Pe lângă părăsirea lumii e nevoie de adăugare la Trupul lui Cristos şi de slujire devotată.

Chemaţi din lume şi aduşi în Trupul lui Cristos

A fi adăugat la biserică înseamnă mult mai mult decât o unire mistică, o alipire de biserica universală, de Trupul lui Cristos. Înseamnă a fi alipit în mod practic şi a sluji cu dedicare unei biserici locale.Acest principiu este prezentat clar în Noul Testament. Cum altfel ar îndrăzni Petru să îi îndemne pe pastori să păstorească „turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră ...” (1 Petru 5:2‑3)? Isus a formulat acelaşi principiu referitor la biserică atunci când explică cum trebuie să ne raportăm la cei care păcătuiesc împotriva noastră. (Matei 18:17).

Dacă studiem problema din punct de vedere istoric, devotamentul faţă de o biserică locală a constituit întotdeauna o trăsătură fundamentală a credinţei – una care nu poate fi negociată. Devotamentul se exprimă, în genere, prin asumarea privilegiului de a deveni membrul unei biserici. De‑a lungul secolelor, membralitatea a constituit modalitatea practică prin care pastorii pot afla cât de numeroasă le este turma, pentru a putea să o protejeze şi să îi poarte de grijă.

În biserica primară, calitatea de membru era adesea reprezentată în mod formal prin ceea ce am numi „sistemul fratele mai mare”, prin care fiecare viitor membru trebuia să aducă de faţă un martor care să‑l ajute şi să‑l supravegheze, să se asigure că viitorul membru va rămâne devotat legământului său. 4 De fapt, membralitatea era considerată un lucru foarte serios, o mare onoare, aşa încât instruirea noilor membri putea să dureze până în trei ani! 5 Fiind captivaţi de înţelegerea dobândită faţă e ceea ce însemna biserica locală şi de viziunea biblică asupra vieţii bisericeşti, credincioşii din primele decenii au transmis multor generaţii care le‑au urmat o mare pasiune faţă de biserica locală. Numai că, din păcate, o astfel de pasiune nu a ajuns până la generaţia noastră, după cum remarcă D. Martyn Lloyd‑Jones:

„Noi, creştinii, nu am reuşit să înţelegem ce înseamnă a fi membru într‑o biserică – mă refer la demnitatea, privilegiul şi responsabilitatea de a fi membru – fapt care este rădăcina majorităţii problemelor din biserici. Cea mai mare nevoie a noastră este să redobândim adevăratul înţeles al învăţăturilor legate de Biserică, aşa cum este ea prezentată în Noul Testament.”^[2]

Dumnezeu nu ne cheamă din mijlocul acestui „neam ticălos”, a generaţiei corupte din care facem parte, numai pentru a putea hoinări fără ţintă încoace şi‑ncolo pe plaiurile minunate ale creştinismului – mai mergem la câte o întâlnire aici, ascultăm o predică dincolo, din când în când ne mai implicăm în câte un Grup Mic, aşa ca să ne mai diversificăm programul... Noi am fost chemaţi să ieşim din lume,pentru a fi aduşi în rândurile celor mântuiţi!Fiecare credincios are trebui să fie devotat unei biserici locale care se îngrijeşte de sufletul lui, îi oferă uneltele necesare pentru a‑şi face bine lucrarea, şi care poate beneficia de pe urma serviciilor lui.

Biserica nu poate fi un simplu accesoriu. Noi trebuie să fim parte din ea.

Îmi place mult pasajul din Faptele Apostolilor, în traducerea lui Eugene Paterson: „Cei ce au primit propovăduirea lui, (n.tr.: traducerea lui E.P.: l‑au crezut pe cuvânt)au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s‑au adaus (n.tr.: traducerea lui E.P.: au fost înscrişi între ei) aproape trei mii de suflete.” (Faptele Apostolilor 2:41). Expresia „au fost înscrişi”, este cea mai potrivită descriere a faptului că au fost adăugaţi la numărul membrilor deja existenţi, iar adăugarea, alipirea de biserică este absolut vitală – însă este doar începutul. După cum citim în Faptele Apostolilor 2, Dumnezeu doreşte să îi ducă pe toţi copiii Lui de la nivelul de „alipiţi la ...”, la cel de „devotaţi, dedicaţi” bisericii.

Locul şi scopul dedicării

Mă simt aşa de bine în duminicile pe care noi le numim „Duminica dedicării”! Sunt duminicile în care întreaga biserică îi primeşte în rândurile ei şi îi sărbătoreşte pe cei pe care Dumnezeu i‑a adăugat la numărul nostru. Înainte să aibă loc evenimentul acesta, fiecare viitor membru trebuie să fi parcurs un curs care durează 12 săptămâni, să fi luat decizia de a se alătura unui Grup Mic, şi să se fi întâlnit cu unul dintre pastori pentru clarificări sau întrebări. Serviciile acestea ne inspiră pe toţi, pentru că adesea auzim mărturii despre felul în care Dumnezeu a pus în inima oamenilor pasiune pentru biserica locală. Nu de mult, Stu şi Lisa ne‑au prezentat odiseea vieţii lor:

„Când eu şi soţia mea, Lisa, ne‑am decis să ne căutăm o biserică, am stabilit că vom participa mai întâi la întâlnirile de Grup Mic, şi abia apoi la serviciile de duminica dimineaţa. Ştiam că acolo se simte cu adevărat pulsul bisericii. Aşadar, ne‑am lipit de un Grup Mic şi am participat la întâlnirile lor trei dăţi la rând, după care am simţit, după ani şi ani de căutări, că atmosfera de acolo este cea mai apropiată de creştinismul nou‑testamentar. Deci, vedeţi, noi am decis că dorim să facem parte din biserica aceasta chiar înainte să fi participat la serviciile de duminica dimineaţa!”

Stu şi Lisa nu mai voiau să se joace de‑a biserica. Ei doreau să se alipească un grup de oameni „dedicaţi” – dar ştiau că devotamentul care este doar un concept, sau o teorie, nu este nicidecum devotament sau dedicare, ci înseamnă să visezi cu ochi deschişi. (Eu nu cred în dedicarea „virtuală”.)

Realist vorbind, dedicarea necesită atât un scop clar, cât şi un context în care aceasta se poate exprima. Biserica nou‑testamentară nu era sporadic dedicată câte unei cauze mari, unei viziuni pline de pasiune, sau unei structuri de orice natură; din contră, dedicarea ei era strategică, bine ţintită. Credincioşii îşi exprimau dedicarea prin întâlnirile nelipsite de la Templu, întâlnirile din casele oamenilor, întâlniri pentru rugăciune şi prin primirea de oaspeţi, dacă e să dăm doar câteva exemple. Stu şi Lisa au descoperit o dinamică similară. În urma întâlnirilor de Grup Mic ei s‑au convins că au aflat strategia şi contextul prin care puteau să‑şi exprime dedicarea faţă de Cristos şi biserica Sa.

Tu cum stai? Unde anume se materializează dedicarea ta? John Stott a făcut următoarea afirmaţie: „Grupurile mici ... sunt indispensabile dacă ţintim la o maturizare continuă din punct de vedere spiritual.”^[3] A devenit grupul mic o necesitate indispensabilă a vieţii tale?

Înainte să trecem mai departe de la povestea lui Stu şi Lisa, daţi‑mi voie să clarific un lucru. Cu toate că îşi iubesc grupul mic, prioritatea lor în ceea ce priveşte dedicarea este biserica. Ei sunt dedicaţi grupului lor pentru că el este o extensie strategică a vieţii bisericii.

Să definim dedicarea

O mare parte a vieţii unei biserici sănătoase se desfăşoară prin şi în interiorul grupurilor mici. Dedicarea este un element esenţial în fiecare biserică organizată pe grupuri mici, şi poate fi recunoscută după următoarele trei ingrediente:

Prezenţă fizică. Cum poţi fi dedicat unei cauze, în absenţă? Vei descoperi că dedicarea ta are mult mai multă substanţă şi va fi mult mai uşor de recunoscut şi apreciat dacă eşti prezent fizic la o anumită întâlnire!Pare un lucru simplu – un detaliu minor!

Participare. Înţeleapta zicală este cât se poate de adevărată şi în cazul grupurilor mici: „Ceea ce semeni, aceea vei şi culege!”. Participarea eficientă necesită o pregătire temeinică. De exemplu, participare înseamnă că îţi pregăteşti bine tema de casă şi să reflectezi asupra „subiectelor pentru discuţie”. Ceea ce este şi mai important, este să te rogi şi să fii pregătit să aplici temele discutate în viaţa ta. Ştii ce înseamnă asta? Să vorbeşti deschis şi fără ascunzişuri cu cei din grup despre problemele tale. Înseamnă să iei iniţiativa şi să mărturiseşti ce ai pe suflet, nu să rămâi izolat undeva într‑un colţ. Înseamnă să urmezi exemplul Domnului Isus.

După cum ne spune şi versetul de mai jos, Isus şi‑a deschis inima şi s‑a descoperit pe Sine într‑un mod surprinzător: „Nimeni n‑a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L‑a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18, sublinierea îmi aparţine). Verbul folosit în limba greacă pentru fraza în italice este „exegeomai” şi înseamnă „a expune sau a revela, a scoate la lumină”. 9 (Acelaşi termen este rădăcina cuvântului „exegeză”, care mai înseamnă a interpreta – sau a descoperi – adevărul din Scripturi.) Înţelegeţi ce vrea Ioan să sublinieze aici? Când e nevoie să se descopere pe Sine, Dumnezeu ia iniţiativa! Se descoperă pe Sine trimiţându‑şi Fiul în lume. Isus este „exegeza” lui Dumnezeu – El l‑a făcut cunoscut pe Dumnezeu – împărtăşindu‑şi inima, viaţa şi misiunea.

Aşa cum Dumnezeu ni s‑a descoperit prin Isus, aşa trebuie să fim gata şi noi să „ne descoperim” unii altora. Totuşi, mândria este cea care ne ispiteşte să facem tocmai pe dos – să ne ascundem adevărata identitate, să ne ascundem în spatele unei măşti. De ce oare? Pentru că în întuneric nu e greu să arăţi bien, purtând o mască frumoasă.

Eu am făcut descoperirea aceasta stânjenitoare într‑o dimineaţă, la birou. A trebuit să ajung în ziua aceea la birou mult mai devreme ca de obicei, aşa că m‑am îmbrăcat pe întuneric, ca să nu‑mi trezesc familia. M‑am felicitat singur pentru îndemânare, am ieşit pe uşă, m‑am urcat în maşină şi am condus până la biroul meu, luminat fără economie – spre stupoarea mea, papucii cu care eram încălţat erau fiecare de alt fel. Parcă înadins, pentru a‑mi spori deficitul de imagine, nici unul dintre colegii mei nu părea deosebit de surprins! (Am aflat că în urmă cu multă vreme ei mă diagnosticaseră cu „insuficienţă acută într‑ale modei” ... iar unii cred până în ziua de azi că anume am ales să port un pantof de un fel şi altul de alt fel!)

Oricine poate părea bine‑îmbrăcat pe întuneric. Întunericul ascunde, ne poate face invizibili, ne ascunde acţiunile şi ceea ce e în inima noastră. Însă descoperirea de sine scoate lucrurile la lumină. Expune adevărata noastră natură, cu tot cu diformităţile ei. Dacă nu suntem gata de o astfel de revelare a propriei identităţi, nu vom fi niciodată în stare să experimentăm adevărata părtăşie.

Versetul pe care l‑am citat mai devreme (Ioan 1:18) are implicaţii serioase în privinţa grupurilor mici. Ne ajută să înţelegem faptul că succesul nostru la nivel de Grup Mic depinde de măsura în care suntem dispuşi să scoatem la lumină adevărata noastră identitate. Pentru a beneficia din plin de părtăşia în Grupurile Mici, trebuie să fim dispuşi să ne deschidem inimile şi să dăm socoteală pentru acţiunile noastre.

Eu fac parte dintr‑un Grup Mic în care am şansa să experimentez mereu lucrurile acestea. La o întâlnire recentă, ne‑am despărţit în două grupuri, femeile şi bărbaţii, pentru a răspunde deschis următoarei întrebări: „Care este păcatul pe care l‑ai comis în săptămâna aceasta?” A fost un timp de părtăşie extraordinară, pentru că fiecare dintre noi am ales să „scoatem la lumină lucrurile ascunse ale inimii” pentru a mărturisi deschis păcate personale. Fără nici o îndoială, calitatea şi profunzimea părtăşiei dintre noi depinde de gradul nostru de participare, de măsura în care acceptăm să ne prezentăm „goi şi descoperiţi”, chiar şi atunci când suntem ruşinaţi de noi înşine.

Slujire. De prea multe ori am văzut grupuri mici care se avântă să împlinească ceea ce ei consideră a fi nevoi reale (dar care pot fi simple pretenţii egoiste sau superficiale). „Grupurile care oferă suport, sau susţinere” sunt cele care cad cel mai adesea în capcană. Atâta numai că, dacă grupurile despre care am pomenit nu se ocupă de nevoia noastră reală, profundă – un păcat care ne înlănţuie, şi consecinţele lui – nu sunt de mare folos nimănui.

Grupurile mici sunt, în primul rând, un sol fertil care favorizează creşterea. Nu încerc să spun că nu ar trebui să se ocupe de împlinirea nevoilor, pentru că tocmai asta se întâmplă într‑un Grup Mic. Grupurile mici sunt un izvor nesecat de încurajare, dar de cele mai multe ori participanţii găsesc răspunsuri sau soluţii pentru problemele personale tocmai atunci când se ajută unii pe alţii. Ar trebui să venim la întâlnirile de grup pregătiţi să şi dăm, nu numai să primim. Aţi fost atenţi la lista din capitolul 2, referitoare la „unii altora, unii pe alţii”? Lista aceasta este foarte lungă, însă ea poate fi pusă în practică numai dacă luăm în discuţie relaţiile dintre noi, în sânul bisericii. Grupurile mici permit dezvoltarea acestui fel de relaţii, şi în plus ne ajută să „ne supunem unii altora” oferindu‑ne ocazii concrete.

De exemplu, în biserica în care slujesc s‑a instalat bunul obicei de a aduce de mâncare, timp de o săptămână sau două, familiilor în care s‑a născut un bebeluş. Nevoile financiare ale familiei sunt împlinite adesea cu ajutorul unor fonduri care încep să se adune în grupul mic, apoi sunt completate şi de alţii. La nivelul grupului mic, se ştie dacă există o nevoie reală, şi fiind analizată obiectiv, ea poate fi împlinită prin generozitatea membrilor grupului. După aceea, se întâmplă adesea că pastorii aprobă fonduri suplimentare din bugetul bisericii. Sistemul acesta de sprijin înlocuieşte sistemul social, de stat, de ajutorare a mamelor care au născut de curând, şi, în plus, este un procedeu biblic de demonstrare a grijii şi dragostei ce ne‑o purtăm unii altora, împlinind nevoile fraţilor noştri printr‑o „reţea” de relaţii stabilite prin grupul mic. Cel mai important este faptul că în felul acesta „ne purtăm poverile unii altora” la modul practic (Gal. 6:2).

Pe lângă ocaziile prin care putem să‑i slujim pe cei din grupul nostru, trebuie să fim receptivi la nevoile comunităţii locale. Aş vrea să vă încurajez în direcţia aceasta împărtăşindu‑vă o strategie deosebită, eficientă, spun eu, pe care biserica noastră a pus‑o la punct de‑a lungul unui deceniu de eşecuri urmate de succese: nu‑ţi fă prea multe griji, suflecă‑ţi mânecile şi slujeşte!

În vara trecută, unul dintre grupurile noastre mici a decis să arate, în mod practic, dragostea lui Dumnezeu vecinilor lor, curăţându‑le frunzele căzute pe peluze, sau în curţi. Strategia era clară şi directă: 1) baţi la uşa unuia dintre vecini, 2) îi ceri voie să dai cu grebla ca să cureţi frunzele, şi 3) cu toate forţele, înainte! Simplu, nu‑i aşa? Trebuie să vă spun că una dintre vecine a fost atât de impresionată de gestul lor încât a izbucnit în lacrimi. Cu toate că lui Dumnezeu I se cuvine toată slava, aceasta este doar o dovadă măruntă a impactului pe care un grup de oameni îl poate avea asupra semenilor lor, atunci când înţeleg ce înseamnă să‑L slujeşti pe Isus, să‑i slujeşti pe fraţii tăi şi pe cei din lume. Unul dintre grupurile acestea mici, cunoscut şi sub numele de „cei 12 ucenici” – modelul ideal al unui grup mic – au schimbat pentru totdeauna cursul istoriei şi al omenirii.

N‑ai fost cumva şi tu infectat?

Dacă fiecare membru al unei biserici ar demonstra o astfel de dedicare în grupul lui mic, cartea aceasta nu şi‑ar mai avea rostul. Numai că, s‑a întâmplat ceva tragic în ultimii 1900 de ani. Biserica s‑a îndepărtat mult de exemplul extraordinar pe care‑l găsim în Faptele Apostolilor. Primii creştini erau dedicaţi cu totul credinţei, se bucurau de prezenţa lui Dumnezeu şi unii de ceilalţi, şi în tot timpul acesta aveau un efect spectaculos asupra lumii în care trăiau. Erau dedicaţi în întregime, slujeau cu bucurie, evanghelizau fără rezerve.

Da, aşa este! Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel.

Ca unul care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, Chuck Colson observă contrastul cu vremurile de azi, şi face următoarea remarcă dureroasă: „Cu toate că biserica pare să experimenteze un anotimp al creşterii şi al prosperităţii, ea nu este în stare să îi determine pe oameni la dedicare şi sacrificiu.” 11 Nu există o acuzaţie mai gravă care ni s‑ar putea aduce! Dedicarea şi sacrificiul erau valori fundamentale ale bisericii Noului Testament. Poporul Domnului înfloreşte acolo unde sunt prezente acestea două. Dacă lipsesc, biserica îşi pierde viziunea, este fără vlagă şi speranţă, şi în cele din urmă întinată de păcat.

Oare care să fie cauza pentru care o întreagă generaţie de credincioşi acceptă să tolereze o reflectare atât de ştearsă a modelului strălucitor al primului secol? Se poate oare ca viziunea noastră să fi fost acoperită de ceaţă? Este posibil oare ca influenţe strecurate pe nesimţite să fi compromis şi corupt aşteptările noastre legate de biserică?

Pentru a putea să‑mi demonstrez punctul de vedere, va trebui să vă dezvălui un secret care mă priveşte: computerele nu pot să mă înghită. Poate că se simt pur şi simplu folosite, fiindcă petrec o grămadă de timp cu ele, dar nu am nici cea mai mică intenţie să le cunosc mai îndeaproape. Ştiu sigur, însă, că nu mă suportă! Am tras concluzia aceasta când am remarcat că ele îmi pierd unele dintre cele mai importante documente, iar uneori se blochează cu totul când încerc să‑mi fac treaba. După ce s‑au blocat, stau acolo, inerte şi fără rost, bătându‑şi joc de mine în tăcere, în timp atitudini păcătoase bine „îngropate” în trecutul meu îşi fac iar intrarea în „lumea celor vii”.

De curând, administratorul bisericii noastre a încercat să mă educe în problema aceasta. El e de părerea că nici vorbă să mă urască computerul meu (e clar că‑i lipseşte discernământul), şi că nu e nici demonizat (posibilitate pe care o iau în calcul de fiecare dată când mi se întâmplă câte un incident de felul amintit). Zice el că mai degrabă pare să fie vorba de un virus. Mi‑a explicat cum virusul se strecoară pe nesimţite, şi se ascunde în computer. Odată bine ascuns, poate să‑şi facă de cap cum pofteşte, să şteargă documente din memorie, să prostească de cap orice program, şi chiar să distrugă un întreg sistem.

Analogia cu virusul din computer ne poate ajuta să înţelegem de ce bisericile zilelor noastre nu sunt în stare „să îi determine pe oameni la dedicare şi sacrificiu.” Haideţi să studiem cinci „viruşi” obişnuiţi care pot să neutralizeze dorinţa noastră de a fi dedicaţi bisericii şi grupului mic.

Virusul „bisericuţe cu sclipici şi zorzoane”

Cei care sunt infectaţi cu virusul acesta se bazează mereu pe impresiile lor subiective. Dintr‑un motiv sau altul, ei pur şi simplu „nu simt” că Dumnezeu doreşte ca ei să se implice în vreo biserică locală, în momentul acesta. De cele mai multe ori, o astfel de atitudine este semnul unei dorinţe păcătoase de a rămâne independent, mai degrabă decât acela al unei forme de spiritualitate.

Pericolul legat de virusul acesta al „emoţiilor şi sentimentelor” este că atacă ... subtil. Oamenilor le place să meargă la biserică, şi totuşi nu doresc să se implice prea mult pentru că „au un sentiment negativ” legat de biserica respectivă – e fie prea mare, fie prea mică, prea formală sau prea lejeră. Fiind inhibaţi de asemenea impresii subiective, mulţi dintre ei nu găsesc niciodată o biserică în care „să se simtă” perfect.

Din fericire, noi nu avem nevoie de „senzaţii” subiective în legătură cu un subiect prezentat clar şi obiectiv în Scriptură. În Noul Testament ni se porunceşte răspicat să funcţionăm ca membri într‑o biserică locală. Nu devenim implicaţi în lucrare numai pentru că „avem sentimentul” că ar trebui să ne implicăm, ci pentru că alegem să ascultăm de Dumnezeu. De îndată ce ne aliniem acţiunile în ordinea trasată de Cuvânt, sentimentele nu se lasă aşteptate prea mult.

Virusul ambiţiei

ambiţiei Chester era un tip pe care îi sunau toţi când le cădea reţeaua de calculatoare sau se defectau computerele, şi multe companii tocmai asta făceau... Pe neaşteptate primea un telefon şi trebuia să zboare te‑miri‑unde ca să rezolve o catastrofă a tehnologiei computerizate. Aceste excursii neprevăzute îi aduceau o grămadă de bani. Când spun „grămadă”, mă gândesc la una cât casa! Cu toate că implicarea sa în viaţa bisericii a început să lase de dorit, conturile lui în bancă şi reputaţia lui de mare specialist creşteau văzând cu ochii. Aşa că, omul nostru continua să zboare de pe o coastă pe cealaltă a Americii, anesteziindu‑şi îndoielile şi neliniştea cu gândul la remuneraţia consistentă pentru serviciile pe care le oferea.

Chester căzuse pradă unui virus care îi invadează pe mulţi credincioşi. Deşi şi‑au asigurat cetăţenia în Împărăţie, ei continuă să îşi definească succesul după standardele lumii. Venitul, educaţia şi avansarea profesională sunt prioritare caracterului, slujirii, dedicării şi implicării în viaţa bisericii. Adesea acestea toate conclud cu preschimbarea, în ansamblu, a valorilor eterne cu cele temporale – ale Împărăţiei Cerurilor cu cele ale culturii. Într‑un astfel de mediu, ambiţia pură poate părea o nobilă virtute.

Însă Dumnezeu a avut răbdare şi har pentru Chester. Iată cum explică el ce s‑a întâmplat: „Am fost trecut prin sabia Duhului Sfânt”. A început să înţeleagă că dorinţa sa de îmbogăţire l‑a făcut să fie un slab investitor. Fără nici o îndoială, banii lui erau bine investiţi, însă viaţa şi timpul lui se scurgeau pe apa sâmbetei. El căuta siguranţă şi semnificaţie în avere, în loc să le caute în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu care ne spune „căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Matei 6:33).

Lucrurile trebuiau să se schimbe. Şi s‑au schimbat.

Totul a început de la pocăinţă. Chester a recunoscut că rădăcina păcatului din viaţa lui era ambiţia şi pofta, şi a mărturisit lucrul acesta. După aceea şi‑a recunoscut nevoia de a se dedica din toată inima bisericii şi grupului mic. N‑a fost uşor să facă toate acele schimbări, dar el ştia că slujise ambiţiei sale prea mulţi ani.

De acum Chester trebuia să se încreadă în Domnul altfel decât o făcuse înainte. Credinţa i‑a fost pusă la încercare în clipa în care veniturile sale au început să scadă simţitor, iar afacerile lui au suferit o tranziţie. Însă, aşa cum se întâmplă de multe ori când Domnul aşteaptă de la noi să umblăm prin credinţă, răsplata a întrecut pierderile.

Acum Chester îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult ca oricând. Relaţia cu soţia lui n‑a fost niciodată mai bună. Şi‑au făcut timp şi pentru un copil, fapt ce nu părea deloc realizabil înainte de schimbare. Într‑o zi, fetiţa lor va fi foarte bucuroasă că tatăl ei şi‑a reînnoit pasiunea pentru Dumnezeu şi biserică.

Virusul „alternativa la biserică”

Pe meleagurile noastre – se poate că şi pe la dumneavoastră – circula odată o zicală care, ca toate vorbele de duh şi înţelepte, a ajuns să fie uzitată în exces. Lumea nu o mai foloseşte atât de mult, dar înţelesul ei s‑a împământenit, ca şi altele de felul „înecat în melancolie” sau „bate fierul cât e cald”. Expresia despre care vă vorbesc este „Nu‑mi pune vorbe în gură.” (n.tr., literal: „Nu auzi ce nu spun!”) Am hotărât să readuc la viaţă expresia aceasta, pentru a face un apel sincer către toată lumea: haideţi să ascultăm cu mare atenţie. Şi acum, haideţi să abordăm cu toată seriozitatea subiectul activităţilor para‑bisericeşti.

Aşa cum am amintit deja, puţini credincioşi ai zilelor noastre au o înţelegere clară şi completă a învăţăturilor Scripturii legate de biserică. Probabil cel mai răspândit şi şocant rezultat al ignoranţei noastre este fenomenul activităţilor şi preocupărilor para‑bisericeşti: răspândirea şi înmulţirea rapidă a fundaţiilor, organizaţiilor, agenţiilor sau altor grupuri şi formaţiuni care sub stindardul creştinismului conduc lucrări, proiecte sau activităţi complet separate de biserica locală. Unele dintre aceste grupări sunt de părere că pentru a avea eficienţă maximă trebuie să fie independente de biserică. O astfel de poziţie este nu numai confuză, ci şi induce în eroare pe credincioşii care doresc să‑şi trăiască viaţa de credinţă după principii biblice.

În ziua de azi, creştinii se confruntă cu o criză majoră în privinţa priorităţilor. Care este contextul în care trebuie să îşi manifeste ei dedicarea faţă de Dumnezeu? Cine se va îngriji de hrana pentru sufletele lor, şi cine le va arăta cum să‑şi canalizeze zelul? Creştinismul – gândesc ei – poate fi ca un magazin universal, cu mai mute raioane. Problemele sentimentale se pot direcţiona către Departamentul de Consiliere şi Terapie Creştină. Cei ce simt chemare pentru misiune trebuie să se adreseze Sectorului Misiune şi Evanghelizare. Poţi obţine predici şi lecţii biblice de la Departamentul de Învăţătură sau de la Departamentul Tehnic (se oferă şi programe radio, şi casete sau CD‑uri – pe alese!). Cât despre părtăşie, o poţi întâlni prin intermediul oricăruia dintre grupurile specializate în părtăşie care se întâlnesc la etajul al doilea al bisericii.

Oare acesta să fie modelul nou‑testamentar?

Şi acum simt nevoia să vă reamintesc fraza „Nu‑mi pune vorbe în gură!”

Activităţile şi programele organizaţiilor para‑bisericeşti sunt justificate şi de mare ajutor atunci când se focalizează asupra unor categorii sau zone de interes care depăşesc limitele de acţiune ale unor biserici, mai ales în anumite zone geografice (Un exemplu pozitiv în acest sens este fundaţia Wycliffe Bible Translators). Trebuie să subliniez şi faptul că Asociaţia noastră, Sovereign Grace Ministries, beneficiază de suportul a numeroase organizaţii para‑bisericeşti, şi îi suntem profund recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ele. Chiar şi în situaţiile în care activităţile acestor organizaţii para‑bisericeşti sunt „cam ca şi la biserică” (şi atunci nu au justificare biblică), nu luăm în discuţie bunele intenţii şi eforturile liderilor lor, şi nici roadele acestor intenţii şi eforturi.

(Când m‑am întors la Cristos, prima mea experienţă în ceea ce priveşte părtăşia adevărată a fost în sânul unei astfel de organizaţii care funcţionează şi azi.) Toate acestea fiind spuse, este absolut imperios să înţelegem faptul că aceste organizaţii există datorită faptului că biserica locală nu reuşeşte să îşi îndeplinească mandatul ei biblic. Într‑adevăr, organizaţiile para‑bisericeşti sunt dovezi ale unor datorii neplătite de către biserica locală.

Fără să‑şi fi plănuit una ca asta, o mulţime dintre aceste organizaţii, ignorând tiparul nou‑testamentar, au devenit o „alternativă” la biserica locală. În acest caz, o astfel de organizaţie a devenit un „virus” periculos, indiferent de intenţiile ‑ sau chiar de succesul – său. Respectul pe care‑l purtăm unor astfel de organizaţii n‑ar trebui să ne împiedice să le evaluăm în funcţie de criterii biblice. Ca să fiu practic, eu consider că există patru domenii în care organizaţiile para‑bisericeşti pot, în fapt, să atace sau să uzurpe rolul desemnat de Dumnezeu bisericii.

Pot crea o alternativă la autoritatea bisericii. Când în viaţa credinciosului apar probleme personale, nu există nici un substituent pentru discernământul şi îngrijirea pe care trebuie să le ofere pastorul căruia Dumnezeu i‑a dat în grijă sufletul acela. (1 Petru 5:2‑3). Cu toate acestea, într‑o lume în care se face lucrare pastorală la televizor, există centre creştine de consiliere, şi agenţii de misiune, putem uita cu uşurinţă că Dumnezeu este cel care i‑a chemat pe pastori să fie sursa primară a supravegherii, a îngrijiri, în probleme de ordin spiritual.

Dacă o organizaţie para‑bisericească refuză să recunoască poziţia prioritară a bisericii locale, ea va minimaliza implicit autoritatea şi grija care ţin de responsabilităţile pastorale. Unul dintre pastorii pe care‑i cunosc bine a fost pus odată într‑o situaţie stânjenitoare, după ce a consiliat pe unul dintre membri bisericii sale. Cu toate că pastorul a încurajat‑o pe sora aceasta să accelereze creşterea ei spirituală implicându‑se în câteva oportunităţi de slujire, un consilier creştin a demontat sfatul pastorului şi a sfătuit‑o să nu petreacă prea mult timp cu slujirea. Astfel de coliziuni sunt inevitabile atunci când se trece cu vederea rolul bisericii locale, iar autoritatea bisericii este subminată de către altele, alternative.

Pot crea o structură alternativă. Biserica locală este structura validată în Noul Testament pentru a se ocupa de îngrijire, ucenicizare şi misiune. Nimic nu o poate înlocui. Ea este o instituţie „misterioasă” plămădită de Dumnezeu prin care ne oferă har în procesul de creştere spirituală. Acolo unde este protejată, zidită şi ţinută la mare cinste veţi vedea un popor al Domnului care este în stare să experimenteze şi să aplice creştinismul nou‑testamentar. Acolo unde este marginalizată sau trecută cu vederea, tendinţa este să găseşti credincioşi imaturi şi dezbinaţi, care au o înţelegere superficială, sumară a Evangheliei.

Eu nu am găsit în Noul Testament nici un exemplu de organizaţie de felul acesta care să opereze independent de biserica locală. Conferinţele, programele de radio, programele sau site‑uri creştine on‑line pot – fără îndoială – să suplimenteze biserica, dar au cea mai mare eficienţă atunci când operează sub autoritatea şi îndrumarea bisericii.

În critica sa constructivă îndreptată asupra fenomenului evanghelic contemporan David Wells percepe explozia de organizaţii para‑bisericeşti ca un alt indicator al faptului că „cultura de consum (consumerismul) s‑a infiltrat chiar şi în biserica evanghelică a zilelor noastre”.^[4] El remarcă faptul că efectul cel mai dramatic se resimte asupra „structurii fenomenului evanghelic” şi spune că acest lucru reprezintă „o transformare remarcabilă dar şi o descentralizare a comunităţii evanghelice, care a început imediat în anii de după război.”^[5]

Ce anume a descentralizat „consumerismul, cultura de consum”, în ceea ce ne priveşte pe noi, evanghelicii – dacă este să ne uităm la activitatea multor organizaţii para‑bisericeşti? Marea pierdere a suferit‑o importanţa majoră a doctrinei şi rolul central al bisericii locale. În orice loc din lume unde cade unul dintre aceşti doi piloni, celălalt îl va urma îndeaproape, pasul următor fiind încercarea de a se crea o mulţime de alternative „bune”, care, de fapt, sunt în opoziţie totală cu cea mai bună soluţie propusă de Dumnezeu.

Pot crea o mărturie alternativă. Biserica locală este un concept extraordinar. Ea îi uimeşte, îi şochează pe experţi, însă poate aduce împreună în unitate oameni cu caractere, pasiuni, preferinţe şi culturi diametral opuse, creând modelul suprem al unităţii în diversitate. Se pare că „unitatea noastră în diversitate” reflectă tocmai diversitatea în unitate a lui Dumnezeu, fiind, pentru cultura noastră, o mărturie a puterii lui Dumnezeu.

Oare activitatea organizaţiilor para‑bisericeşti reflectă aceeaşi mărturie? Nu, în majoritatea cazurilor. Atuul unor astfel de organizaţii – orientarea lor principală asupra unor nevoi concrete – este, în acelaşi timp, şi problema lor cea mai mare. Specializarea exclusivistă pe nevoi îi împiedică să experimenteze minunata diversitate care poate să caracterizeze biserica locală.

Din punctul de vedere al lui Pavel, diversitatea era o armă puternică. Ea putea fi un dar sau o funcţiune, o preferinţă sau o pasiune, iar Pavel susţine că diversitatea creează interdependenţă – nevoia unui membru al Trupului de celălalt, care este diferit (1 Corinteni 12:12‑26). Pentru Pavel era de neimaginat să încurajeze orice grupare – fie ea a oamenilor de afaceri, sau a ... motocicliştilor – să îşi stabilească o identitate independentă de biserica locală. Creştinismul nu a fost gândit ca entitate care ar putea fi împărţită în „departamentul tehnic, sau de învăţătură”, „cantină socială”, sau „grupuri ţintă”. Noi suntem biserica locală, ne bucurăm unii de alţii în diversitate, suntem puternici şi eficienţi!

Pot crea o alternativă la „vistieria Casei Domnului”. Dacă aţi fost prezenţi vreodată la cruciadele lui Billy Graham, probabil că aţi auzit rugămintea aceasta de fiecare dată când se aduna colecta: „Vă rugăm să nu ne daţi nouă zeciuiala voastră. Ea se cuvine de drept bisericii din care faceţi parte!”. Care este motivaţia acestei practici, admirabilă, nu‑i aşa, dar rar întâlnită? Convingerea că biserica locală – şi nu o organizaţie para‑bisericească – este desemnată a fi „visteria Casei Domnului” (Maleahi 3:10).

Vă rog să înţelegeţi că nu am nicio obiecţie să ajutaţi un copil sărac, sau să daţi bani pentru a cumpăra de mâncare unora care sunt în nevoi. Totuşi, trebuie să afirm faptul că programele para‑bisericeşti adesea „fură” din resursele destinate bisericii (mă refer şi la cele financiare, şi la cele legate de timp). Demersurile care vă îndeamnă în direcţia aceea nu au suport biblic. De fapt, trebuie să remarcăm un lucru interesant: când biserica din Ierusalim era în nevoi, Pavel a vorbit bisericilor locale şi le‑a îndemnat să dăruiască până la sacrificiu. Nu a încercat să înfiinţeze o organizaţie umanitară de întrajutorare. Din mai multe pasaje ale Noului Testament rezultă acest principiu al resurselor care trebuie administrate prin biserica locală. De‑a lungul anilor, organizaţiile para‑bisericeşti au făcut mult bine şi au slujit unor scopuri măreţe. Chiar şi biserica noastră a beneficiat de ajutorul lor, însă faptul că se dovedesc utile nu ar trebui să ne împiedice să ne punem unele întrebări. Ar trebui să continuăm să susţinem unele organizaţii care nu au precedent în Scriptură sau suport biblic? Oare modelul bisericii nou‑testamentare nu mai este aplicabil? Oare ar trebui să presupunem că succesul sau eficienţa din trecut ale unei organizaţii para‑bisericeşti validează existenţa ei în viitor? Dacă răspundem la întrebările acestea căutând lumină în Scripturi, nu în sentimentele sau simţul nostru practic, s‑ar putea să fim surprinşi de concluziile pe care le vom trage.

Acolo unde există sau se dezvoltă biserici sănătoase, organizaţiile para‑bisericeşti ar trebuie să accepte legitimitatea scripturală şi supremaţia bisericii. După ce vor fi ajutat şi echipat biserica locală prin intermediul resurselor şi a experienţei de care beneficiază, ele ar trebui să îşi re‑poziţioneze locul şi funcţiunile sub autoritatea şi conducerea bisericii. Sunt convins că pentru mulţi, sugestia mea este una radicală. Însă atunci când un tipar simplu, preluat din Scripturi, pare radical, putem fi siguri că biserica a luat‑o pe căi lăturalnice.

Ce ar putea să se întâmple dacă Dumnezeu ar aduce împreună, în unitate, viziunea şi zelul unor organizaţii para‑bisericeşti şi convingerile teologice sănătoase ale unei biserici locale? Biserica aceea va suferi o revoluţionare nemaiîntâlnită ... şi ar putea schimba o lume întreagă!

Virusul „timpului liber”

Sasha spune că îşi iubeşte biserica – atâta vreme cât nu îi răpeşte din timpul pe care ea şi l‑a rezervat pentru activităţile recreative. E tânără încă, tocmai a împlinit 40 de ani, iar apetitul ei pentru distracţie a crescut direct proporţional cu venitul ei, aşa că aş spune că a ajuns la nivelul uneia care are jumătate din vârsta ei! E înnebunită să călătorească, îi place sportul, teatrul, filmele, televizorul ei cu 500 de canale ... are atâtea posibilităţi şi atât de puţin timp la dispoziţie. Are un serviciu extrem de solicitant, aşa că ea consideră că „are nevoie” de toate cele de mai sus ca să se mai relaxeze, să‑şi liniştească sufletul.

Cred că nu sunteţi surprinşi dacă vă spun că viaţa plină şi agitată a Sashei îi lasă foarte puţin timp pentru relaţia ei cu Dumnezeu şi pentru biserică. La întâlnirile de duminica (când reuşeşte să ajungă) e întotdeauna nemulţumită, şi are mereu păreri critice legate de serviciul divin, dar evită cu grijă pe oricine o abordează în legătură cu deciziile pe care le ia în viaţa personală. La grupul mic, mai mult nu merge... Fiind atât de stresată, ultimul lucru care‑i lipseşte este una dintre predicuţele acelea „legaliste” despre dedicare. Ce mai vor, doar a devenit membru în biserică! Şi, în plus, de ce ar binecuvânta‑o Dumnezeu cu toate acele daruri extraordinare dacă nu ar vrea ca ea să se bucure de ele?

Sasha a prins virusul „timpului liber”. (Biblia l‑ar numi idol!) Acesta îi invită pe credincioşi să se ospăteze la masa lui, după care le răsplăteşte poftele cu ani şi ani de ... ne‑rodire, de goliciune spirituală. Controlul pe care dorim să‑l păstrăm asupra timpului nostru liber ne ispiteşte să dăm trăirea noastră cu Dumnezeu pe divertismentul pe care‑l oferă lumea. Din participanţi la îndeplinirea planului lui Dumnezeu ne transformă în simpli spectatori. „Timpul liber” ne momeşte să ne investim timpul nu neapărat în lucruri rele, păcătoase, ci în unele lipsite de însemnătate.

Înşelăciunea pe care o aduce acest virus nu ţine neapărat de esenţa lui, cât de indulgenţă, de delăsare. Aş zice că seamănă puţin cu paturile acelea de masaj numite „Magic Fingers” (n.tr. „degete fermecate”), pe care le mai întâlneşti prin hoteluri. Îţi mănâncă banii, şi când te masează te fac să te simţi aşa de bine, ... pentru o vreme, foarte scurtă vreme. Numai că, imediat ce se termină banii, şi timpul se scurge, ne trezim din visare în acelaşi loc de unde credeam că am plecat.

Acolo unde virusul „timpului liber” este primit cu braţele deschise, biserica va aluneca încet, încet de la mandatul său profetic la condiţia de inerţie, de pasivitate, şi în tot acest timp va căuta necontenit să‑şi scuze sau să‑şi justifice declinul. Nu credeţi? Întrebaţi‑o pe Sasha!

Ce laşi în urma ta?

În bine‑cunoscutul său mesaj intitulat „Drum Major Instinct”, Dr. Martin Luther King, Jr. vorbeşte despre speranţele sale legate de viaţă şi moarte:

„Nu am nici un ban pe care să‑i las urmaşilor mei N‑am nici lucruri scumpe şi de valoare pe care le strângi într‑o viaţă de om să le las celor dragi mie Tot ce‑mi doresc este să le pot lăsa moştenire o viaţă trăită în dedicare

Şi asta‑i tot ce am de spus ...”

La finalul acestei cărţi am fi foarte fericiţi să ştim că aţi putut aduna gânduri şi sugestii practice care să vă fie de folos pentru a creşte calitatea vieţii în grupul vostru mic. Totuşi, scopul nostru, atunci când am scris‑o, a fost unul mult mai înalt. Am încercat să vă îndreptăm privirile dincolo de grupurile mici, la scopul pentru care trebuie ele să existe – zidirea bisericii, Mireasa Slăvită a Domnului nostru Isus Cristos.

Iubiţi‑vă biserica. Fiţi gata să vă daţi viaţa pentru ea. Fiţi gata să investiţi pasiunile şi toată energia voastră pentru a duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu pentru biserică. Grupul vostru mic are un potenţial extraordinar – folosiţi‑l din plin pentru bunul mers al lucrării bisericii, pentru că aici v‑a chemat Dumnezeu să slujiţi. Aici vă schimbă El, în fiecare zi. Aici îşi doreşte să pregătiţi moştenirea pe care o veţi lăsa celor ce vin în urma voastră, o viaţă dedicată!

Eu atâta am avut de spus!

Cite error: <ref> tags exist, but no <references/> tag was found