Abundant Love/ro

From Gospel Translations

Dragostea mulţumirii de sine

În monumentala biografie a lui Johnathan Edwards, George Marsden citează un pasaj din Personal Narrative (Povestiri personale, n.tr.) ale lui Edwards: „De când am sosit în acest oraş (Northampton), deseori experimentez o plăcută mulţumire de sine în Dumnezeu gândindu-mă la perfecţiunea Sa glorioasă şi la excelenţa lui Isus Hristos. Dumnezeu mi se înfăţişează ca şi o fiinţă minunată şi glorioasă, în principal atunci când ne referim la sfinţenia Sa. Sfinţenia lui Dumnezeu am considerat-o cea mai minunată dintre toate atribuţiile Sale” (p. 112).

Dacă luăm în considerare limbajul lui Edwards, alegerea cuvintelor sale pentru a descrie deosebita plăcere de a sta în prezenţa lui Dumnezeu, observăm accentul lui pus pe excelenţa, frumuseţea şi minunăţia lui Dumnezeu. El spune că se bucură de o „minunată mulţumire de sine” în prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Nu este „mulţumire de sine” o expresie ce o folosim pentru a exprima o oarecare înfumurare, un fel de „a dormi pe lauri”, un fel de inerţie leneşă care atinge un nivel superficial de satisfacţie? Poate. Însă aici observăm un exemplu viu despre cum uneori cuvintele îşi schimbă înţelesul de-a lungul timpului.

Ce vroia Edwards să spună prin „mulţumire de sine” nu avea nimic de-a face cu doza de înfumurare pe care o înţelegem în zilele noastre. Avea de-a face mai degrabă cu un sentiment de plăcere. A nu se înţelege prin „plăcere” acel sentiment hedonistic senzual sau grosolan, ci mai degrabă o delectare în ceea ce încântă în mod suprem sufletul.

Rădăcinile acestui înţeles de „mulţumire de sine” sunt redate de Oxford English Dictionary (vol.3) unde sensul primar este acela de „faptul sau starea de mulţumire faţă de cineva sau ceva; o plăcere sau bucurie liniştitoare faţă de cineva sau ceva.” Pentru această utilizare referinţele sunt citate din John Milton, Richard Baxter şi J. Mason. Se citează Maison: „Dumnezeu nu găseşte nici o plăcere în nimeni altcineva decât în cei ce sunt ca şi El.”

Cercetez intens modul de utilizare timpuriu a cuvântului englezesc complacency (n.tr. „mulţumire de sine”) pentru că este folosit în limbajul teologiei istorice şi ortodoxe într-o manieră crucială. Când se vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, deosebim trei tipuri de dragoste – dragostea bunăvoinţei, dragostea binefăcătoare şi dragostea mulţumirii de sine. Motivul pentru existenţa acestor deosebiri este acela de a observa modurile diferite în care Dumnezeu îi iubeşte pe oameni, într-un sens, şi modul deosebit în care îi iubeşte pe ai Lui, cei mântuiţi.

Dragostea bunăvoinţei

Benevolence este format din prefixul latin bene, care înseamnă „bine” sau „bun” şi este rădăcină pentru cuvântul „voinţă”. Creaturile care îşi exercită capacitatea voinţei de a face alegeri sunt definite ca şi creaturi volitive. Cu toate că Dumnezeu nu este o creatură, El este o fiinţă volitivă în condiţiile în care şi El deţine capacitatea de a voi.
Cu toţii cunoaştem expunerea lui Luca referitoare la naşterea lui Isus în care oştile cereşti îl laudă pe Dumnezeu rostind: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:8-14). Deşi unii contestă faptul că binecuvântarea este dată oamenilor binevoitori, înţelesul de bază este acelaşi. Dragostea binefăcătoare este acea calitate caracterizată prin bună-voinţă faţă de alţii. Noul Testament este plin de referiri despre bună-voinţa lui Dumnezeu faţă de toţi oameni, chiar şi în starea noastră decăzută. Deşi Satan este o fiinţă reavoitoare (acela care nutreşte rău atât împotriva noastră, cât şi împotriva lui Dumnezeu), când vine vorba despre Dumnezeu nu se poate vorbi despre El ca fiind răuvoitor. Nu există nici un rău în puritatea Sa, nici o răutate în acţiunile Sale. Dumnezeu nu se „bucură” de moartea celui rău – chiar dacă El este cel care o hotărăşte. Judecata Sa asupra răului îşi are rădăcinile în dreptatea Sa, şi nu în vreo oarecare răutate denaturată ce s-ar afla în caracterul Său. Aşa cum un judecător de pe pământ plânge atunci când trimite pe cel vinovat să fie pedepsit, Dumnezeu se bucură de dreptatea făcută, însă nu găseşte nicio bucurie în suferinţa celor pedepsiţi pe drept.

Această dragoste a bunăvoinţei, sau bună-voinţă, cuprinde toţi oamenii, fără părtinire. În acest sens Dumnezeu este iubitor chiar şi pentru cei damnaţi.

Dragostea binefăcătoare

Acest tip de dragoste, dragostea binefăcătoare, este strâns legată de dragostea bunăvoinţei. Diferenţa dintre binefăcător şi binevoitor este ca şi deferenţa dintre simpatie şi acţiune. Pot să am simpatie faţă de cineva, însă bunăvoinţa mea rămâne necunoscută până când şi doar dacă nu o arăt printr-o acţiune. Noi deseori asociem binefacerea cu bunătatea sau mila. Se poate observa că acest cuvânt „milă” este deseori folosit ca şi sinonim pentru dragoste. În sensul dăruirii, manifestările de bunătate sunt manifestări ale dragostei binefăcătoare.

În învăţăturile sale Isus a accentuat acest aspect al dragostei lui Dumnezeu în contextul celor care beneficiează de pe urma providenţei lui Dumnezeu: „Aţi auzit că s-a zis: ‚să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:43-45).

În acest pasaj Isus porunceşte ca omul să-şi iubească duşmanii. Observaţi că această dragoste nu se defineşte prin sentimente calde, bogate sau pline de optimism, ci prin comportament. În acest context, dragostea este mai mult verb decât substantiv. A ne iubi duşmanii înseamnă a fi iubitori faţă de ei; implică acţiunea de a le face bine.
În acest sens, dragostea ce trebuie să o arătăm este o reflecţie a dragostei lui Dumnezeu pe care o are faţă de duşmanii Săi. Celor care îl urăsc sau îl bleastămă El le arată dragostea binefăcătoare. Benevolenţa lui Dumnezeu (bunăvoinţa) este arătată prin binefacerea Lui (acţiuni binevoitoare). Soarele şi ploaia sunt date deopotrivă atât celui drept cât şi celui nedrept.

Astfel, vedem că dragostea bunăvoinţei şi dragostea binefăcătoare ale lui Dumnezeu sunt universale. Se aplică întregii umanităţi.

Însă aici se găseşte diferenţa majoră dintre aceste tipuri de dragoste şi dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu. Dragostea mulţumirii de sine a lui Dumnezeu nu este universală şi nici necondiţionată. Din nefericire, în zilele noastre caracterul minunat al acestei dragoste divine este negată zi de zi sau umbrită printr-o pătură a universalizării dragostei lui Dumnezeu. A se spune oamenilor fără a se face discriminare că Dumnezeu îi iubeşte „necondiţionat” (fără a se face o deosebire atentă între tipurile diferite de dragoste divină) înseamnă a promova un sentiment fals şi periculos de siguranţă celor ce ascultă.

Dragostea satisfăcătoare a lui Dumnezeu reprezintă acel sentiment de plăcere şi bucurie pe care El îl încearcă întâi când vine vorba despre singurul Său Fiu. Hristos este, în mod suprem, cel care este preaiubitul lui Dumnezeu; El este Fiul în care Tatăl „îşi găseşte toată plăcerea.”

Prin înfierea în Hristos, fiecare care crede ia parte la această dragoste a mulţumirii de sine divină. Este dragostea trăită de Iacob, dar nu şi de către Esau. Această dragoste rezervată celor mântuiţi în care Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – şi nu pentru că ar exista ceva minunat sau plăcut în noi – , însă noi suntem atât de uniţi cu Hristos, Preaiubitul Tatălui, încât dragostea pe care o are Tatăl pentru Fiul se revărsă şi peste noi. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi îi este plăcută – şi nouă la fel – aşa cum şi Jonathan Edwards a înţeles acest lucru atât de bine.

(n.tr.: pentru textele din Scriptură s-a folosit Biblia Cornilescu)