The Family: Together in God's Presence/ro

From Gospel Translations

Revision as of 18:26, 2 February 2009

Închinarea centrată pe Dumnezeu este foarte importantă în viaţa bisericii. Ne gândim la ora de închinare de duminică dimineaţa cu gravitate, seriozitate şi aşteptare. Încercăm să renunţăm la orice lucru superficial, banal sau flecar.

Nu toate serviciile sunt aşa. Duminica dimineaţa ar putea fi numită Muntele schimbării la faţă — locul extraordinar al gloriei şi al muţeniei. Duminica sau miercurea seara este Muntele Măslinilor — locul obişnuit de conversaţie cu Domnul şi cu ceilalţi

În acest articol, sperăm să reuşim două lucruri: 1) să demonstrăm că părinţii (sau un adult responsabil) ar trebui să-i ducă pe copiii mici la serviciul de închinare de duminică dimineaţa, în loc să-i trimită la „programul pentru copii”; 2) să oferim câteva sfaturi practice în acest sens.

Nu pretindem că modul nostru de a ne închina este singurul mod valid. S-ar putea ca ideile noastre să nu se potrivească cu perspectiva altor biserici.

De exemplu, nu avem predici pentru copii în cadrul programului de duminică dimineaţa. Ar fi distractiv pentru copii, dar pe termen lung, ar reduce intensitatea spirituală a închinării noastre. Fiecare lucru este făcut cu un motiv. Iar noi credem că ar trebui măcar o săptămână din an, cel puţin o oră pe săptămână, să dăm dovadă de reverenţă la intensitate maximă.

Cea mai mare piatră de poticnire

Există câteva motive pentru care îi sfătuim pe părinţi să-şi aducă copiii la închinare. Dar ele nu vor conta prea mult pentru părinţii care nu iubesc închinarea.

Cea mai mare piatră de poticnire pentru copii, când vine vorba de închinare, este faptul că părinţii lor nu preţuiesc acest moment. Copiii simt diferenţa dintre datorie şi încântare. Prin urmare, primul şi cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă părinţii este să se îndrăgostească de închinare. Nu puteţi dărui altora ceva ce nu aveţi voi înşivă.

Împreună

Închinarea împreună contracarează fragmentarea familiilor, atât de răspândită în zilele noastre. Datorită stilului de viaţă american haotic, oamenii petrec puţin timp împreună. Întotdeauna se va vedea influenţa bună pe care o au familiile care fac lucruri importante săptămână de săptămână, an de an.

Închinarea este cel mai de preţ lucru pe care îl poate face un om. Nici nu putem calcula efectul cumulat al 650 de servicii de închinare petrecute cu Mama şi Tata, când copii au între 4 şi 17 ani.

Dă mai departe

Este responsabilitatea părinţilor să-şi înveţe copii semnificaţia şi valoarea închinării, prin exemplul propriu. Prin urmare, ei ar vrea ca odraslele lor să fie cu ei, în timpul închinării, pentru a le transmite şi lor entuziasmul lor pentru şi forma lor de închinare.

Copiii ar trebui să vadă cum Mama şi Tata îşi pleacă frunţile în rugăciune, cu sinceritate, în timpul preludiului şi în timpul celorlalte momente nedirijate. Ar trebui să vadă cum Mama şi Tata îi cântă laudă lui Dumnezeu, plini de bucurie, şi cum ascultă cu ardoare Cuvântul Său. Ar trebui să vadă cum părinţii lor se întâlnesc cu Dumnezeul cel viu.

Ceva nu pare în regulă atunci când părinţii vor să-şi ia copiii, când aceştia sunt în formare, şi să-i pună la un loc cu alţi copii şi alţi adulţi care să le formeze atitudinea şi comportamentul în timpul închinării. Părinţii ar trebui să fie geloşi şi să dorească să fie un exemplu pentru copiii lor, să le arate valoarea incredibilă pe care o acordă reverenţei faţă de Dumnezeul atotputernic.

Fără aşteptări exagerate

Să te aştepţi ca un copil de 6 ani, sănătos, care a fost învăţat să-şi asculte părinţii, să stea locului şi să nu facă gălăgie o oră sau două, duminica, nu este o aşteptare exagerată. Este nevoie de puţină disciplină, şi exact asta vrem să-i încurajăm pe părinţi să le inducă copiilor lor în primii cinci ani - disciplină.

Prin urmare, faptul că vrem ca copiii noştri să participe la închinare face parte dintr-o chestiune mai amplă, şi anume faptul că vrem ca ei să crească „în supunere cu toată cuviinţa.” (1 Timotei 3:4).

În primii cinci ani din viaţă, copiii pot fi învăţaţi să asculte de tatăl şi de mama lor atunci când aceştia le zic „Stai liniştit şi fă linişte.” Neputinţa părinţilor de a-şi controla copiii ar trebui rezolvată prin reînnoirea disciplinei acasă, şi nu prin servicii alternative.

Nu chiar totul le intră pe o ureche şi le iese pe cealaltă

Copiii absorb foarte multe lucruri valoroase. Chiar şi atunci când spun că se plictisesc.

Vor începe să cunoască muzica şi cuvintele. Mesajul transmis prin muzică va începe să aibă efect. Forma serviciului va începe să pară naturală. Corul îi va impresiona printr-o muzică pe care ei o consideră diferită. Chiar dacă cea mai mare parte din predică le va intra pe o ureche şi le va ieşi pe cealaltă, experienţa a dovedit că copiii aud şi îşi amintesc lucruri uimitoare.

Conţinutul rugăciunilor, al cântecelor şi al predicii le oferă părinţilor oportunităţi fără seamăn de a-şi învăţa copiii marile adevăruri despre credinţa noastră. Dacă părinţii ar învăţa să le pună întrebări copiilor după program, şi apoi să le explice unele lucruri, copii se vor implica tot mai mult.

Nu toate lucrurile pe care le experimentează copiii trebuie să fie la nivelul lor pentru a le fi de folos. Unele lucruri trebuie, într-adevăr. Dar nu toate.

De exemplu, pentru a învăţa o limbă nouă puteţi parcurge procesul pas cu pas, însuşindu vă alfabetul, apoi vocabularul, după care gramatica şi sintaxa. Sau puteţi urma un curs unde intraţi direct în pită, şi unde tot ce auziţi este limba necunoscută dvs. Majoritatea profesorilor de limbi străine ar fi de acord că ceea de-a doua metodă este mult mai eficientă.

Serviciul de închinare de duminică nu este inutil pentru copii doar pentru că nu înţeleg mare lucru din el. Treptat, vor cunoaşte tot mai mult această limbă nouă, mai repede decât credeţi, dacă părinţii încurajează o atitudine pozitivă şi fericită.

Un sentiment de evlavie

Copiii ar trebui să experimenteze un sentiment de solemnitate şi de evlavie în prezenţa lui Dumnezeu. Este foarte puţin probabil să aibă parte de aceasta în biserica copiilor. Aţi auzit de „tunete pentru copii” sau „fulgere pentru copii” sau de „vuietul mării pentru copii”?

În sufletul unui copil sensibil poate fi trezit un sentiment profund al necunoscutului şi al misteriosului în timpul unei închinări solemne — dacă şi părinţii Îl caută adevărat pe Dumnezeu. Inimile tinere, sensibile pot fi mişcate de măreţia lui Dumnezeu în timpul imnurilor sau în timpul unei „tăceri puternice” sau atunci când se predică cu autoritate. Toate acestea au o valoare incomensurabilă în cultivarea unei inimi care se teme şi Îl iubeşte pe Dumnezeu.

Copiii care merg ani de zile la biserica pentru copii, de obicei când au între 6 şi 12 ani, nu dobândesc o înclinaţie mai puternică şi nu sunt instruiţi mai bine să se bucure de închinare, decât dacă ar fi petrecut anii respectivi alături de părinţii lor. De fapt, cel mai probabil că se va întâmpla exact invers.

Probabil că unui copil de 10 sau 12 ani îi va fi mai greu să se adapteze la un nou serviciu de închinare decât unuia de 5 sau 6 ani. Cimentul este deja mai uscat, şi vastele posibilităţi de a modela impulsurile inimii s-au dus.

Câteva sugestii practice din partea lui Noël

Când cei patru băieţi ai noştri au devenit tineri bărbaţi, am presupus că partea cu instruirea în închinare s-a încheiat. Dar Dumnezeu ne surprinde în moduri minunate. Cel mai mic fiu al nostru avea 12 ani când am adoptat-o pe fiica noastră, care avea doar câteva luni. Prin urmare, experienţa noastră cu copii mici în biserică începuse cu peste 20 de ani în urmă şi avea să mai continue ceva timp.

Cum să începi? Pas cu pas

Am descoperit că cea mai timpurie „şcoală” de închinare este acasă—când îl ajutăm pe un bebeluş să facă linişte doar câteva momente, cât îi cerem lui Dumnezeu să binecuvânteze masa; când un ţânc care abia începe să umble stă locului şi ascultă o poveste din Biblie; când un copil învaţă să acorde atenţie Cuvântului lui Dumnezeu şi să se roage în momentele de părtăşie petrecute în familie.

La biserică, chiar şi atunci când copiii noştri erau la grădiniţă, am început să-i ajut să facă paşi înspre a frecventa în mod regulat serviciul de închinare de duminică dimineaţa. Am folosit alte întâlniri ca „antrenament”— botezuri, concerte de cor, filme misionare sau alte evenimente speciale care puteau atrage atenţia unor copii de 3 ani. Le „promovam” copiilor ca fiind lucruri captivante şi mature. Frecventarea ocazională, specială a devenit treptat o frecventare regulată a programului de seară şi, în acelaşi timp, începusem să încercăm să frecventăm tot mai regulat şi serviciile de duminică dimineaţă.

Şi am ales să nu aleg sala copiilor a bisericii ca mijloc de scăpare când predica devenea lungă sau copilul neliniştit. Nu vreau să le transmit copiilor sentimentul că mergi la un program atâta timp cât este interesant, şi când nu mai e, poţi să pleci la joacă. În plus, am vrut să evit crearea unui tipar care ar fi putut clădi ideea că tot programul e bun, până ajungem la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu—când poţi pleca.

Bineînţeles, sunt momente când un copil devine agitat sau gălăgios, în pofida eforturilor depuse de părinţi. Atunci mă rog ca oamenii din jurul meu să înţeleagă şi încerc să rezolv discret problema. Dar dacă copilul nu tace sau nu se potoleşte, ieşim din biserică—ca metodă de disciplinare rapidă şi pentru binele celorlalţi închinători. Apoi va trebui să mă hotărăsc dacă vreau să intru înapoi în biserică, sau să rămân în zona dedicată părinţilor cu copii mici. Depinde de cât de receptiv pare copilul şi dacă apare un moment potrivit în timpul programului când să putem intra înapoi în sală. Dacă rămânem în „zona dedicată familiei”, în afara sălii principale a bisericii, îmi ajut copilul să stea liniştit, ca şi când ne am afla încă în sala principală a bisericii.

Până să împlinească patru ani, copiii noştri vor presupune că vor participa regulat la toate programele săptămânale cu noi.

Pregăteşte-te toată săptămâna

Anticiparea şi conversaţiile de dinainte şi de după program şi din timpul săptămânii sunt importante şi îi vor ajuta pe copii să iubească închinarea şi să stea cuminţi în timpul programului.

Ajutaţi-i pe copiii dvs. să-l cunoască pe pastor. Lăsaţi-i să dea mâna cu el la uşă şi să fie salutaţi de el. Vorbiţi despre liderii de închinare; spuneţi-le acestora pe nume. Sugeraţi-i învăţătoarei de la şcoala duminicală să-l invite pe pastor să petreacă ceva timp cu copiii, dacă orarul de duminică dimineaţa permite aceasta.

Dacă ştiţi ce pasaj din Biblie se va studia duminica următoare, citiţi-l împreună, de câteva ori pe săptămână. Feţele micuţilor se luminează când aud cuvinte cunoscute rostite de la amvon.

Vorbiţi despre momentele „speciale” de săptămâna aceasta: un solo de trompetă, un prieten care va cânta, un misionar dintr-o ţară pentru care v-aţi rugat.

Uneori, puteţi chiar să creaţi un sentiment de anticipare cu privire la lucruri comune. „Am citit despre Iosif. Ce crezi că va spune pastorul despre el?” „Ce crezi că va cânta corul în dimineaţa asta?” „Vrei ca astăzi să stăm lângă prietenul nostru cu deficienţe, să-l ajutăm să ţină cartea de cântări, ca să se închine şi el mai bine?”

Există alte două elemente pregătitoare importante: un creion şi un carneţel pentru „notiţe” şi un drum la toaletă (nu încurajăm ieşitul afară în timpul programului).

Ce se întâmplă în timpul programului?

În primul rând, dacă un copil vrea un buletin informativ, lăsaţi-l să ia unul—îl ajută pe copil să se simtă ca un participant la program. Apoi, în linişte, înainte să înceapă programul, i-aş atrage atenţia cu privire la diferite părţi din program.

În timpul programului, stăm jos sau în picioare, ca restul congregaţiei. Citim împreună din Biblie sau din caietul de imnuri sau din cel de cântări de închinare, pentru că folosirea lor este o parte importantă din program.

Când începe predica, începem „să luăm notiţe”. (Vreau ca activităţile copilului să aibă legătură cu programul. Aşa că nu venim cu cărţi de la bibliotecă pe care să le citim. Pe un copil foarte mic îl las să se uite la pozele din Biblia pentru copii, dacă poate face asta în linişte.) Să ia notiţe nu înseamnă că va mâzgăli pur şi simplu, ci că „va lua notiţe” într-un carneţel special pentru programul de biserică.

„Luatul notiţelor” se maturizează odată cu copilul. La început va desena lucruri pe care le aude în predică. Anumite cuvinte sau nume declanşează anumite imagini. Puteţi alege un cuvânt care va fi folosit des în predică; puneţi-l pe copil să asculte cu atenţie şi să bifeze ori de câte ori aude cuvântul respectiv.

Ulterior, s-ar putea să vrea să copieze litere sau cuvinte din Biblie, din pasajul pentru programul de dimineaţă. Când va şti să scrie, va nota cuvinte şi după aceea fraze pe care le aude în predică. Înainte să vă daţi seama, probabil că va nota ideile principale din predică şi concepte întregi.

Obiective şi cerinţe

Instruirea în închinare are trei obiective principale:

1. Copiii să înveţe devreme şi cât mai bine să se închine lui Dumnezeu cu entuziasm.

2. Părinţii să se poată închina.

3. Familiile să nu îi distragă pe cei din jurul lor.

Iată câteva lucruri pe care vreau să le înveţe cei mici şi pe care mă aştept ca cei mari să le practice:

• Să stea jos, să stea în picioare sau să închidă ochii când programul cere aceasta.

• Să stea în picioare şi liniştiţi—nu pe scaun, să nu se agite şi să nu se târască, ci să dea dovadă de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi închinători.

• Să nu foşnească prea tare buletinele informative şi Bibliile sau caietul de imnuri.

• Să stea treji. Luatul de notiţe ajută. (Celor mai mici le dădeam voie să doarmă, dar de obicei nu aveau nevoie de asta!)

• Să privească la liderii de închinare. Să nu se uite la ceilalţi sau la ceas.

• Dacă pot citi destul de repede, să cânte după cuvintele afişate. Sau cel puţin să se uite la ele şi să încerce să se gândească la ele. Dacă încă nu ştiu să citească, atunci să asculte cu atenţie.

Crearea unui mediu propice

Eu, cel puţin, încerc să creez un mediu care să faciliteze închinarea. În trecut, mă aşezam între copiii care nu se înţelegeau bine. Alegem locuri de unde se poate vedea partea din faţă mai bine (când stăm jos, fără să îngenunchem; îngenuncheatul creează agitaţie, iar unii s-ar putea să nu mai vadă până în faţă).

Fiecare copil are Biblia, banii de colectă şi caietul de închinare la îndemână, ca să nu trebuiască să se foiască şi să scotocească după ele în timpul închinării. În timpul preludiului, dacă observ în buletinul informativ ceva neobişnuit pentru care trebuie să fim pregătiţi (de exemplu, o citire receptivă sau rugăciuni cu toată biserica), îi atrag în linişte atenţia asupra acestora unui copil destul de mare ca să participe la ele.

După aceea

După încheierea programului, mai întâi îi laud pe copiii care s-au purtat bine. În plus, probabil că aş menţiona unul sau două lucruri pe care eu sau ambii sperăm să le îmbunătăţim data viitoare.

Dar dacă aşteptările noastre nu au fost luate în seamă şi copii nu s-au sinchisit să fie cuminţi? În primul rând, după program, mergem imediat şi în tăcere către cel mai retras loc posibil. Acolo îi spunem ce avem de spus şi copilul suportă sau i se promite că va suporta consecinţele.

Apropiere şi căldură

În situaţiile rare când pastorul-soţul meu poate sta cu noi, cel mai tânăr i se aşează direct în poală—şi e mai atent şi mai liniştit ca de obicei. Ce minunat este când o minte tânără asociază apropierea şi căldura braţelor părinţilor cu momentele speciale petrecute cu Dumnezeu.

Un copil simte aproape acelaşi lucru atunci când stă aproape de părintele lui ca atunci când îl luaţi după umeri sau când îi puneţi drăgăstos mâna pe genunchi.

Imaginea unei familii unite care se concentrează pe Dumnezeu va fi o imagine non verbală care va deveni tot mai bogată în mintea şi inima copilului, pe măsură ce se maturizează şi apreciază tot mai mult familia şi este tot mai uimit de măreţia lui Dumnezeu.