Why Small Groups?/Never Say Comfortable/ro

From Gospel Translations

Revision as of 02:01, 29 August 2008

Sunt sigur că aţi auzit de multe ori expresia: „Fă doar ceea ce‑ţi pică bine, găseşte‑ţi zona de confort.” ... „Care sunt lucrurile care nu te deranjează?” ... „Situaţia aceasta mi‑e cât se poate de familiară şi confortabilă, îmi vine ca o mănuşă.”

Tuturor ne place să ne simţim confortabil, nu‑i aşa? Suntem mânaţi în tot ce facem de dorinţa nestăpânită, adâncă şi universală de a urmări propriul confort. Şi totuşi, sunt multe domenii din viaţa noastră în care Dumnezeu doreşte să nu dăm curs acestei dorinţe fireşti. Este posibil să vi se pară o pretenţie deplasată din partea Lui, dar ştiu din experienţa personală – care include nenumărate confruntări legate de senzaţia de plăcere şi siguranţă pe care mi‑o provoacă lucrurile cu care mă simt confortabil – că aşa stau lucrurile. Grupurile mici reprezintă ocazii excelente în care putem învăţa să „murim” faţă de dorinţele noastre egoiste legate de confortul personal şi să acceptăm transformarea şi provocările pe care Dumnezeu ni le presară pe drum.

Cu mulţi ani în urmă, pastorul nostru a venit într‑o zi să ne anunţe că va schimba strategia de lucru a Grupurilor Mici. De mai bine de un an de zile ne străduisem să îi motivăm şi să îi încurajăm pe membrii Grupului Mic să dezvolte relaţii mai apropiate, mai calde. Am muncit pe brânci şi se vedea un progres real, iar la întâlnirile noastre veneau din ce în ce mai mulţi noi convertiţi. Am descoperit că în viaţa lor aveau loc transformări uimitoare, de care toţi eram încântaţi. Şi acum, pentru că se dorea un altfel de abordare a Grupurilor mici, trebuia să ne reorganizăm. Liderii urmau să‑şi păstreze unii dintre vechii membri şi în „noul grup”, dar lucrurile urmau să se schimbe, cu siguranţă.

Pe vremea aceea, când cineva era împins de la spate să facă ceva ce nu dorea în ruptul capului, noi spuneam aşa: „Schimbarea continuă este statusul nostru permanent, şi aşa va rămâne.” Eu, unul, uram sloganul acesta! Şi, în plus, nici nu‑mi plăcea noua strategie adoptată de pastorul nostru.

Ştiţi cu ce mă confruntam eu? Cu provocările pe care le impunea schimbarea, care erau amplificate de atitudinea mea egoistă şi mândră. Aşa cum vedeam eu lucrurile, era limpede pentru toţi că eu muncisem din greu să institui în grupul meu o atmosferă sănătoasă, şi acum trebuia să renunţ la un rezultat atât de frumos. Lecţia pe care trebuie să o învăţăm aici este următoarea: liderii de Grupuri Mici (dar şi membrii, în egală măsură) pot deveni preocupaţi excesiv de propriile obiective şi îşi pot dezvolta un simţ al proprietăţii exagerat. Putem ajunge să uităm că scopul Grupurilor Mici este acela de a servi la punerea în practică a obiectivelor bisericii locale – şi că adunarea în grupuri mici nu este un scop în sine. Există ţeluri cu mult mai înalte decât „să avem şi noi un Grup Mic”.

Abordarea bisericii noastre faţă de Grupurile Mici s‑a „maturizat” în timp. O parte dintre schimbările pe care le‑am operat au adus provocări serioase asupra zonelor de confort cu care eram obişnuiţi. Chiar lucrurile simple, cum ar fi un accent sporit asupra nevoii de a evangheliza, adăugarea unor noi membri, schimbările la nivel de lideri sau alte schimbări, între membri, pot părea că nu sunt binevenite. Dacă nu au permanent în vedere misiunea bisericii locale, Grupurile Mici se izolează şi devin „mici bisericuţe” cu tendinţe autonome.

Faceţi loc şi pentru alţii!

De cele mai multe ori, Grupurile Mici au o eficienţă maximă în asigurarea unei atmosfere de părtăşie şi de purtare de grijă. Nu e un lucru neobişnuit să fii martorul unor prietenii solide care se leagă în interiorul Grupurilor Mici, mai ales atunci când scopul grupului este acela de a urmări părtăşia descrisă în Cuvânt. Ce poate fi rău în stabilirea unor ţeluri atât de înalte, atât de biblice? Se poate oare spune ‑ în cazul acesta – că ceea ce e prea mult strică? Da, uneori se poate întâmpla şi asta. Chiar părtăşia biblică, atunci când este întreţinută din motivaţii greşite, ne poate ispiti să adoptăm un sistem de priorităţi greşite.

De curând, unul dintre vecinii mei a descoperit că pe covorul lui din camera de zi mărşăluiau regimente întregi de termite, şi mai mult, curtea îi era invadată de ele (vă daţi seama că era chiar curtea vecină cu a mea!). Sper că cei de la dezinsecţie au reuşit să rezolve problema odată pentru totdeauna. Însă oricât de mult m‑ar înspăimânta ideea de a vedea roiuri întregi de furnici zi de zi, gâzele acestea minuscule sunt mult mai periculoase când nu se văd, dar există! O casă invadată de termite poate părea perfect normală, dacă o priveşti din afară, însă se întâmplă că termitele îi atacă structura de rezistenţă.

La fel se poate întâmpla şi cu Grupurile Mici. Aşa cum stăpânul casei trebuie să se păzească de termite, membrii Grupurilor Mici trebuie să aibă grijă să nu cadă în koinonitis, inamicul de moarte al grupurilor mici sănătoase şi al bisericilor sănătoase. Termenul acesta bizar este derivaţia oarecum hilară a termenului koinonia, cel folosit în limba greacă a Noului Testament când se făcea referire la părtăşie, aşa cum este ea prezentată în Scripturi.

Koinonitis este un fel de boală contagioasă care se lipeşte de noi atunci când iubim koinonia prea mult – spre exemplu, atât de mult, încât evităm să mai practicăm evanghelizarea – şi aşa ajungem să devenim egoişti şi preocupaţi doar de persoana şi nevoile noastre. Trebuie să luptăm din toată inima împotriva acestei tendinţe păcătoase. Întotdeauna trebuie să facem loc în inima noastră pentru cei pe care Dumnezeu îi adaugă grupului sau Bisericii Sale, fără să gândim că ne invadează intimitatea sau că ne strică atmosfera la care am muncit atâta. De fapt, Grupurile Mici sunt cel mai bun mediu în care se poate face evanghelizare pentru cei pierduţi şi ucenicizare pentru noii convertiţi.

În Grupurile Mici. V‑am menţionat în capitolul 1 motivaţiile bisericii noastre pentru a le cere tuturor membrilor să facă parte dintr‑un Grup Mic. Aceste aşteptări ale noastre sunt comunicate prin literatura pe care o distribuim în biserică, prin mesajele de la amvon, prin cursurile de membralitate şi prin orice alte mijloace. De aceea încercăm să facem procesul acesta cât mai uşor cu putinţă pentru fiecare nou-venit, pentru a‑l implica în acest aspect al vieţii bisericii. Cu toate acestea, întâlnim mereu unele obstacole, pe care le‑am numit „naturale”.

Imaginează‑ţi cum ar fi să mergi la o întâlnire de Grup Mic pentru prima dată, fără să cunoşti pe nimeni acolo sau poate doar o persoană sau două. Cei mai mulţi sunt intimidaţi de ideea de a intra într‑o încăpere plină de necunoscuţi. Musafirii nu prea ştiu la ce să se aştepte şi nici ce se aşteaptă de la ei. Am aflat despre un tip care credea că la întâlnirile de Grup Mic se poartă cam aceeaşi ţinută ca la biserică, aşa că şi‑a pus hainele de biserică. Imaginaţi‑vă cât de jenat a fost când a observat că ceilalţi participanţi erau îmbrăcaţi lejer, în haine cât se poate de comode.

Orice grup care se întâlneşte de mai multă vreme are tendinţa de a dezvolta o atmosferă proprie, un set de norme general acceptate de membrii grupului (unele chiar bizare, dacă‑mi permiteţi să adaug) – au chiar un „dialect local”, anume ritualuri legate de ... servirea mâncării, glume pe care le înţeleg doar ei sau reguli interne în ceea ce priveşte stabilirea orarului de funcţionare (de exemplu, ora de începere, care poate fi 7:00 p.m. ora standard, poate fi echivalentul a 7:20 ora standard a Grupului meu Mic). Este atât de uşor pentru noii veniţi să simtă că nu‑i locul lor acolo, să fie incomodaţi.

În plus, suntem din ce în ce mai ocupaţi în viaţa de zi cu zi. Dezvoltăm tipare de socializare în care noii veniţi în grupul nostru nu prea mai au loc – şi acestea sunt activităţile obişnuite, cum ar fi timpul „obişnuit” de petrecut cu familia, activităţi sportive, timpul de joacă al copiilor, întâlnirile la cafea. Toate acestea sunt bune şi preţioase, dar trebuie să avem grijă să ne păzim de atitudinile şi comportamentul de „club exclusivist” sau de acelea de felul „socializez doar cu cei de nivelul meu”. Acestea sunt atitudini păcătoase şi nu au ce căuta în Grupurile noastre Mici.

În consecinţă, toţi trebuie să ne păzim de tendinţele egoiste de a gravita doar în preajma celor pe care‑i cunoaştem cel mai bine, de a sta mereu lângă aceeaşi persoană şi de a vorbi doar despre lucrurile care ne interesează pe noi doi – fie ele sporturi, hobiuri, copii, sau orice altceva. Cu timpul, este foarte comod să te agăţi doar de relaţiile care te fac să te simţi bine, să te simţi iritat când apare cineva nou în grup sau chiar să te superi când unul dintre voi încearcă să spargă tiparele binecunoscute ale rutinei acceptate de întreg grupul. De fapt, se întâmplă de multe ori ca credincioşii din biserică să‑i trateze pe noii veniţi de parcă ar fi nevrednici de atenţia lor. Rădăcina acestei tendinţe este concentrarea asupra propriei persoane – pe când Scriptura ne îndeamnă să îi punem pe ceilalţi mai presus de noi înşine (Filipeni 2:3).

Biserica nu are voie să devină o cultură închisă, ci un locaş primitor în care cei fără speranţă şi cei fără şanse să îşi găsească refugiu. La biserică ni se spune că suntem chemaţi să facem ucenici din toate neamurile, să‑i primim cu braţele deschise pe toţi cei care vor să intre în Împărăţie. Ce faci – tu, personal ‑ pentru ca musafirii să se simtă bineveniţi la întâlnirile voastre de Grup Mic? Crezi tu şi te porţi de parcă musafirii sunt responsabilitatea liderului sau înţelegi că, indiferent de rolul pe care îl ai în Grupul Mic, trebuie să te ocupi şi de cei nou veniţi sau de musafiri? (Ai detectat vreun simptom de ... koinonitis?) Îşi ofer câteva sugestii:

• Salută‑i pe musafiri, invită‑i să ia parte la conversaţie şi prezintă‑i şi celorlalţi membri din grup. „Ed, îl cunoşti pe Mike? E prima dată la întâlnirile noastre.”
• Plănuieşte cum să‑i implici pe noii veniţi în activităţile voastre din timpul săptămânii. „Mike, mâine seară ne strângem la mine acasă ca să ne uităm la meci. N‑ai vrea să vii şi tu cu noi?”
• Arată‑le că te interesează ce se petrece în viaţa lor şi că într‑adevăr îţi pasă. Încearcă să afli cum stau lucrurile în familia lor şi dacă există ocazii în care ai putea să îi slujeşti prin rugăciune, în mod practic, sau dacă au nevoie de încurajare în vreo privinţă.

În al doilea rând, pune‑ţi întrebările acestea pentru a afla cât de bun prieten eşti.

• Cât timp a trecut de când m‑am ocupat de un nou venit şi l‑am implicat în activităţile mele curente?
• Se simt cei din jurul meu bine în preajma mea, observă că mă străduiesc să îi includ în conversaţiile şi activităţile mele curente?
• Ce am făcut, în mod concret, pentru a‑l include pe un nou venit în ceea ce fac, în mod obişnuit?
• Sunt dispus să îmi lărgesc cercul de prieteni?
• Dacă nu, de ce nu, oare?

Pavel ne sfătuieşte: „Fiecare dintre voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni 2:4) Suntem oare dispuşi să ne „împărţim” prietenii, dar şi viaţa şi timpul cu cei din preajma noastră? (Atenţie la simptomele de ... koinonitis!)

La serviciile bisericii de duminica. Când se întâmplă ca cineva să vină în vizită la biserică pentru prima dată, vă asigur că va întâmpina situaţii ce pot fi la fel de stânjenitoare ca şi cele de la întâlnirile de Grup Mic. Trebuie să ne punem mereu întrebarea: oare mesajul pastorului este destul de coerent şi inteligibil pentru un neiniţiat, poate să i se aplice şi lui, în mod personal? Ce fel de muzică de închinare se cântă în biserica noastră? Există activităţi specifice pentru copii şi tineret?

Fie că ne convine, fie că nu, încă de la prima
vizită la biserică, e bine să ştim că adunarea aceea va răspunde imediat unei întrebări majore pe care şi‑o pune orice vizitator: „Îmi voi găsi eu, oare, locul aici? E mediul potrivit pentru mine?” Te rog gândeşte‑te la următoarele aspecte:

• În cel fel li se urează bun-venit musafirilor, cum sunt ei primiţi, atunci când se ştie că vin pentru prima dată?
• Există persoane care vin să le acorde atenţie, să îi salute şi să vorbească cu ei?
• Există cineva care să le arate cum sunt poziţionate sălile, cum pot ajunge oriunde au nevoie?
• Sunt oameni pregătiţi să lege o prietenie cu ei, să îi invite la masă, să îi mai caute sau să le mai dea un telefon?

Te rog să nu răspunzi la aceste întrebări pe fugă. Adresează‑le din nou, tuturor celor din grup, dar şi ţie, personal, nu numai celorlalţi din biserică. Dacă e să fii cât se poate de cinstit, cum stai la capitolul acesta? Când a fost ultima dată când ai luat iniţiativa şi te‑ai ocupat tu de un musafir?

Obligaţia de a primi bine musafirii este în egală măsură responsabilitatea fiecărui membru al bisericii. Gesturile şi atitudinea noastră sunt cele care
comunică tuturor cât de deschişi suntem (sau nu) să îi primim în mijlocul nostru. Dacă nu suntem deschişi, primitori, cei care ne vizitează vor căuta o altă biserică, sau poate, pur şi simplu vor renunţa să mai caute. Trebuie să fim atenţi la noii veniţi şi să căutăm mereu să le facem loc în cercurile noastre. Un procent însemnat dintre cei care decid să rămână într‑o biserică fac lucrul acesta pentru că cineva a luat iniţiativa să se ocupe de ei şi le‑a dovedit că le pasă de ei. Tu, personal, conştientizezi responsabilitatea de a-i primi bine pe noii veniţi şi de a‑i face să se simtă incluşi în viaţa bisericii? (Mai dă ochii roată încă o dată, cu mare atenţie, vezi cumva semne de koinonitis?)

Unde‑s mulţi, puterea creşte!

Liderul de Grup Mic are capacităţi limitate şi în ceea ce priveşte capacitatea lui de a-i purta de grijă fiecăruia din grupul său. De curând am vorbit cu soţia unui lider de Grup Mic care, pe bună dreptate, afirma: „Este aşa de obositor să fii singurul care poartă de grijă tuturor şi se interesează de fiecare în parte ...”

Din fericire, plângerea ei era formulată astfel pentru a contrasta situaţia fericită din prezent cu opusul ei, pe care au experimentat‑o în trecut. Mai mulţi membri din diferite Grupuri Mici i‑au arătat grijă şi atenţie unui student care venea dintr‑o altă ţară. Studentul acesta s‑a întors în ţara lui puternic cercetat de către dragostea care i s‑a arătat şi de Evanghelia pusă în practică de către membrii acelei biserici. Însă, din păcate, cred că am auzit mult prea mulţi lideri de Grup Mic plângându‑se, foarte frustraţi, de atitudini de felul: „Este atât de obositor să fii mereu singurul care ...”

Din fericire, plângerea ei era formulată astfel pentru a contrasta situaţia fericită din prezent cu opusul ei, pe care au experimentat‑o în trecut. Mai mulţi membri din diferite Grupuri Mici i‑au arătat grijă şi atenţie unui student care venea dintr‑o altă ţară. Studentul acesta s‑a întors în ţara lui puternic cercetat de către dragostea care i s‑a arătat şi de Evanghelia pusă în practică de către membrii acelei biserici. Însă, din păcate, cred că am auzit mult prea mulţi lideri de Grup Mic plângându‑se, foarte frustraţi, de atitudini de felul: „Este atât de obositor să fii mereu singurul care ...”

Nu avem nevoie de eroi! Când ţi se oferă ocazia să ajuţi şi faci lucrul acesta, cum evaluezi actul tău de slujire? Atunci când fiecare are atitudinea corectă, grupul poate avea un impact uimitor! Fă‑ţi un scop din cultivarea acestei atitudini. Fă din atitudinea aceasta status quo‑ul grupului tău. Am un prieten care a fost ofiţer de aviaţie în armata Statelor Unite. Cu toate că era deja ofiţer de infanterie când s‑a înscris la şcoala de aviaţie, la un anume moment – ca şi toţi soldaţii din categoria lui – a ajuns la concluzia că nu este suficient să fie un „simplu” ofiţer în armată ... că antrenamentul intens care se impunea pentru a deveni ofiţer de rang superior merita toate eforturile ... şi că era o experienţă uimitoare să sari cu paraşuta din avion ... că a fi obligat să faci faţă celor mai periculoase dar şi solicitante situaţii nu era o slujbă uşoară, ci de‑a dreptul o aventură!

De prea multe ori mă consider un fel de „soldat de la forţele speciale”, o „specie mai aparte” din pricina vreunui act de slujire care mi‑a solicitat atenţia şi eforturile într‑un mod special. Toţi putem fi ispitiţi să gândim în felul acesta despre eforturile noastre de a‑i sluji pe alţii. Dar, vreau să vă spun pe şleau că dacă gândim aşa suntem înlănţuiţi de păcatul mândriei – pentru că trebuie să înţelegem slujirea ca şi creştinism aplicat al bisericii nou‑testamentare, şi nu ca pe o operaţiune elitistă care poate să comporte eforturi eroice.