Why Small Groups?/And Now for the Big Picture/ro

From Gospel Translations

Era o tăcere de se auzea musca... Lui Mark tocmai i se oferise pe tavă cariera de „vis” a oricărui tip deştept, cu ceva şcoală, iar atrăgătoarea ofertă includea următoarele: poziţia de preşedinte a unei companii aflate în topul celor 500 de mare succes (n.tr. din Statele Unite), un salariu de invidiat, câteva servicii personale suplimentare care îţi tăiau respiraţia, şi posibilitatea de a‑ţi angaja propria secretară, sau mâna dreaptă, după bunul lui plac. Fără cuvinte ... ţi se tăia respiraţia, o oportunitate care nu ţi se iveşte de două ori în viaţă, şi implica şi mai multă autoritate, şi mai multe posibilităţi legate de viitor, iar veniturile suplimentare erau doar la o aruncătură de băţ.

Mulţi aşteaptă o viaţă întreagă să li se ivească o ocazie ca asta. Şi totuşi, la momentul acela, Mark îşi frământa creierii să găsească o modalitate diplomatică de a refuza oferta, fără să jignească.

Să nu mă înţelegeţi greşit, lui Mark îi plăcea mult slujba pe care o avea, şi era şi foarte priceput. Dar el mai ştia că noua ofertă aducea la pachet şi nişte „tinichele”: posibile situaţii de compromis, „costuri neprevăzute”, care includeau seri petrecute la birou până noaptea târziu, week‑end‑uri departe de familie, o viaţă de om de afaceri înainte de orice altceva – şi în timp ce şeful lui aştepta nerăbdător răspunsul lui, Mark le punea pe toate în cântar ...

Problema nu era legată doar de timpul dedicat soţiei şi familiei lui care ar fi scăzut considerabil. „Oportunitatea” aceasta extraordinară punea în pericol unul dintre visele lui Mark legate de trăirea creştină, şi contextul care favoriza creşterea sa spirituală. Gândindu‑se la toate acestea, Mark a înţeles imediat faptul că această nouă slujbă ar putea compromite viziunea mult mai importantă pe care i‑a dat‑o Dumnezeu pentru viaţa lui ... viziunea de a se implica în lucrare în biserica din care făcea parte.

Mark a refuzat tentanta ofertă. Patru ani mai târziu, nu regretă deloc decizia pe care a luat‑o.

Un ţel mai înalt

De ce ar refuza cineva un viitor strălucit, o ocazie cu care nu te întâlneşti de două ori în viaţă? Răspunsul este unul simplu, dar cât se poate de spectaculos: Mark fusese captivat de o viziune măreaţă, inspirată din Scripturi, şi anume una legată de biserica locală – o viziune care implica dedicare, chiar şi atunci când dedicarea atrage după sine sacrificii personale. Poate că cea mai bună explicaţie ar fi cea pe care tot Mark ne‑a dat‑o: „Dumnezeu este cel care m‑a convins că în viaţa mea există o altă prioritate. Acolo voiam să ajung!”

Prioritatea la care se referea el era biserica.

Reacţia noastră faţă de decizia lui Mark poate spune multe despre viziunea noastră în ceea ce priveşte biserica din care făceam parte. Fără nici o îndoială, unii credincioşi ar fi putut interpreta avansarea care i s‑a propus lui Mark drept binecuvântare din partea lui Dumnezeu, în ciuda faptului că implicare lui în biserică ar fi avut de suferit mult, de vreme ce ar fi trebuit să‑şi asume responsabilităţi care i‑ar fi luat din week‑end şi ar fi lucrat multe ore suplimentare. Şi totuşi, probabil că unii ar crede că Mark era deplasat, „fanatic”, că lua decizii care nu erau în avantajul lui, că Dumnezeu îşi poate culege slava şi dintr‑o poziţie moderată când este vorba de implicarea în biserica locală. Unii ar gândi, probabil, că ar fi mult mai important pentru Mark să avanseze profesional decât să facă o prioritate din creşterea spirituală. (Altfel spus: „Căutaţi mai întâi o carieră de succes şi o viaţă prosperă, şi apoi Dumnezeu va turna din binecuvântările Sale peste voi.”)

O astfel de perspectivă este şi ne‑biblică, şi sortită eşecului, în cel mai scurt timp. Cea mai importantă decizie pe care o poate lua cineva este aceea de a‑i fi credincios, devotat lui Cristos. Nu există credincioşie faţă de El în absenţa devotamentul faţă de biserica locală.

Aţi tot auzit afirmându‑se în această carte că grupurile mici nu sunt un scop în sine, ci mijloacele prin care se ajunge la maturitate, la slujirea semenilor, împreună, în cadrul bine conturat al bisericii locale. Acestea fiind spuse, mi se pare nimerit să privim cu atenţie în acest ultim capitol, dincolo de grupul mic în sine, la ceea ce este biserica însăşi. Fără o înţelegere profundă, corectă a bisericii, orice fel de înţelegere am dobândi asupra grupului mic va fi incompletă, sau incorectă.

Oferă şi pretinde!

În urmă cu câţiva ani, Newsweek a publicat pe prima pagină un articol despre religie şi generaţia „Baby Boomers” (n.tr. aşa‑numita „Y Generation”, generaţia de copii corespunzătoare exploziei demografice din anii ‘70‑’90, în SUA), articol ce a zguduit puternic biserica evanghelică. Clar şi răspicat, articolul respectiv concluziona: „unele dintre bisericile care au cele mai puţine aşteptări, au acum cea mai mare nevoie de ajutor”.^[1]

Se poate să fie adevărat, dar cu siguranţă o asemenea poziţie nu este sănătoasă, şi nici biblică nu este. Afirmaţia de mai sus nu se aplică nici pe departe bisericii primare, aşa cum este ea descrisă în cartea Faptele Apostolilor. Aici avem prezentată o comunitate de oameni devotaţi, dispuşi să lase lumea în urmă pentru a deveni, din toată inima, parte integrantă a Trupului lui Cristos. „Şi, cu multe alte cuvinte, (Petru) mărturisea, îi îndemna, şi zicea: „Mântuiţi‑vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s‑au adaus aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2:40‑42)

Pasajul de faţă prezintă un proces natural, care constă din trei etape, proces care ar trebui parcurs de către orice credincios al zilelor noastre: 1) ieşirea din lume, 2) intrarea în biserică, şi 3) îndeplinirea cu devotament a planului divin. Aceşti trei paşi majori – părăsirea lumii, adăugarea la Trup şi slujirea devotată– rezumă ceea ce înseamnă dedicare sinceră şi totală faţă de biserica locală.

Aşadar bisericile care „au cele mai puţine aşteptări” s‑ar putea să strângă laolaltă oameni care sunt gata să se despartă de lume, însă nu vor fi niciodată în stare să îi zidească, să îi motiveze pe oamenii aceia pentru a forma o comunitate dedicată lucrării lui Cristos. Pe lângă părăsirea lumii e nevoie de adăugare la Trupul lui Cristos şi de slujire devotată.

Chemaţi din lume şi aduşi în Trupul lui Cristos

A fi adăugat la biserică înseamnă mult mai mult decât o unire mistică, o alipire de biserica universală, de Trupul lui Cristos. Înseamnă a fi alipit în mod practic şi a sluji cu dedicare unei biserici locale.Acest principiu este prezentat clar în Noul Testament. Cum altfel ar îndrăzni Petru să îi îndemne pe pastori să păstorească „turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră ...” (1 Petru 5:2‑3)? Isus a formulat acelaşi principiu referitor la biserică atunci când explică cum trebuie să ne raportăm la cei care păcătuiesc împotriva noastră. (Matei 18:17).

Dacă studiem problema din punct de vedere istoric, devotamentul faţă de o biserică locală a constituit întotdeauna o trăsătură fundamentală a credinţei – una care nu poate fi negociată. Devotamentul se exprimă, în genere, prin asumarea privilegiului de a deveni membrul unei biserici. De‑a lungul secolelor, membralitatea a constituit modalitatea practică prin care pastorii pot afla cât de numeroasă le este turma, pentru a putea să o protejeze şi să îi poarte de grijă.

În biserica primară, calitatea de membru era adesea reprezentată în mod formal prin ceea ce am numi „sistemul fratele mai mare”, prin care fiecare viitor membru trebuia să aducă de faţă un martor care să‑l ajute şi să‑l supravegheze, să se asigure că viitorul membru va rămâne devotat legământului său. 4 De fapt, membralitatea era considerată un lucru foarte serios, o mare onoare, aşa încât instruirea noilor membri putea să dureze până în trei ani! 5 Fiind captivaţi de înţelegerea dobândită faţă e ceea ce însemna biserica locală şi de viziunea biblică asupra vieţii bisericeşti, credincioşii din primele decenii au transmis multor generaţii care le‑au urmat o mare pasiune faţă de biserica locală. Numai că, din păcate, o astfel de pasiune nu a ajuns până la generaţia noastră, după cum remarcă D. Martyn Lloyd‑Jones:

„Noi, creştinii, nu am reuşit să înţelegem ce înseamnă a fi membru într‑o biserică – mă refer la demnitatea, privilegiul şi responsabilitatea de a fi membru – fapt care este rădăcina majorităţii problemelor din biserici. Cea mai mare nevoie a noastră este să redobândim adevăratul înţeles al învăţăturilor legate de Biserică, aşa cum este ea prezentată în Noul Testament.”^[2]

Dumnezeu nu ne cheamă din mijlocul acestui „neam ticălos”, a generaţiei corupte din care facem parte, numai pentru a putea hoinări fără ţintă încoace şi‑ncolo pe plaiurile minunate ale creştinismului – mai mergem la câte o întâlnire aici, ascultăm o predică dincolo, din când în când ne mai implicăm în câte un Grup Mic, aşa ca să ne mai diversificăm programul... Noi am fost chemaţi să ieşim din lume,pentru a fi aduşi în rândurile celor mântuiţi!Fiecare credincios are trebui să fie devotat unei biserici locale care se îngrijeşte de sufletul lui, îi oferă uneltele necesare pentru a‑şi face bine lucrarea, şi care poate beneficia de pe urma serviciilor lui.

Biserica nu poate fi un simplu accesoriu. Noi trebuie să fim parte din ea.

Îmi place mult pasajul din Faptele Apostolilor, în traducerea lui Eugene Paterson: „Cei ce au primit propovăduirea lui, (n.tr.: traducerea lui E.P.: l‑au crezut pe cuvânt)au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s‑au adaus (n.tr.: traducerea lui E.P.: au fost înscrişi între ei) aproape trei mii de suflete.” (Faptele Apostolilor 2:41). Expresia „au fost înscrişi”, este cea mai potrivită descriere a faptului că au fost adăugaţi la numărul membrilor deja existenţi, iar adăugarea, alipirea de biserică este absolut vitală – însă este doar începutul. După cum citim în Faptele Apostolilor 2, Dumnezeu doreşte să îi ducă pe toţi copiii Lui de la nivelul de „alipiţi la ...”, la cel de „devotaţi, dedicaţi” bisericii.

Locul şi scopul dedicării

Mă simt aşa de bine în duminicile pe care noi le numim „Duminica dedicării”! Sunt duminicile în care întreaga biserică îi primeşte în rândurile ei şi îi sărbătoreşte pe cei pe care Dumnezeu i‑a adăugat la numărul nostru. Înainte să aibă loc evenimentul acesta, fiecare viitor membru trebuie să fi parcurs un curs care durează 12 săptămâni, să fi luat decizia de a se alătura unui Grup Mic, şi să se fi întâlnit cu unul dintre pastori pentru clarificări sau întrebări. Serviciile acestea ne inspiră pe toţi, pentru că adesea auzim mărturii despre felul în care Dumnezeu a pus în inima oamenilor pasiune pentru biserica locală. Nu de mult, Stu şi Lisa ne‑au prezentat odiseea vieţii lor:

„Când eu şi soţia mea, Lisa, ne‑am decis să ne căutăm o biserică, am stabilit că vom participa mai întâi la întâlnirile de Grup Mic, şi abia apoi la serviciile de duminica dimineaţa. Ştiam că acolo se simte cu adevărat pulsul bisericii. Aşadar, ne‑am lipit de un Grup Mic şi am participat la întâlnirile lor trei dăţi la rând, după care am simţit, după ani şi ani de căutări, că atmosfera de acolo este cea mai apropiată de creştinismul nou‑testamentar. Deci, vedeţi, noi am decis că dorim să facem parte din biserica aceasta chiar înainte să fi participat la serviciile de duminica dimineaţa!”